luni, 21 februarie 2011

Oscar 2011 - Previziuni

Mai avem o saptamana pana la decernarea Premiilor Academiei Americane de Film - The Oscars, cele mai importante distinctii in cinematografie.

Iata cine cred eu ca ar trebui sa plece acasa cu un Oscar... Sper sa fi prevazut bine:

Actor in a Leading Role – Colin Firth in The King's Speech

Actor in a Supporting Role – Christian Bale in The Fighter

Actress in a Leading Role – Natalie Portman in Black Swan

Actress in a Supporting Role – Helena Bonham Carter in The King’s Speech

Animated Feature Film – Toy Story 3

Art Direction – Inception

Cinematography – Black Swan

Costume Design – Alice in Wonderland

Directing – Darren AronofskyBlack Swan

Film Editing – Black Swan

Foreign Language Film – Biutiful Alejandro Gonzales InarrituMexico

Music (Original Score) – Alexandre DesplatThe King’s Speech

Music (Original Song) – If I Rise from 127 Hours – Music by A.R. Rahman Lyric by Dido and Rollo

Sound Editing - Inception

Sound Mixing – Inception

Visual Effects – Alice in Wonderland

Writing (Adapted Screenplay) – The Social Network

Writing (Original Screenplay) – The King’s Speech

Best Picture – The King’s Speech

luni, 17 ianuarie 2011

Golden Globes 2011 - The Winners


Golden Globes, premiile Asociatiei Presei Straine de la Hollywood, sunt cele care anunta cum vor decurge lucrurile la Oscaruri, Premiile Academiei Americane de Film. Pana vom vedea pe 25 ianuarie nominalizarile pt. Oscar 2011 mai este putin.

Sa aruncam o privire asupra castigatorilor Golden Globes 2011, decernate aseara in carul unei fastuoase gale, in Beverly Hills. Nu ma voi lega decat de premiile pt. film, cele pt. seriale si serii TV nefiind in aria mea de interes.

Cecille B. DeMille Award premiul pt. intreaga cariera Robert De Niro.

Best picture – Drama The Social Network. Dupa parerea mea, Black Swann era castigatorul! Fara niciun alt comentariu.

Best Picture, Musical or Comedy The Kids Are All Right. Nu l-am vazut. Eu mizam pe The Tourist sau pe Alice in Wonderland.

Best Director David Fincher, The Social Network. Castigatorul meu era Darren Aronofsky pt. Black Swann.

Best Actor, Drama Colin Firth, The King's Speech. Era timpul sa castige acest premiu dupa nominalizarile fara rezultat din ultimii ani...

Best Actress, Drama Natalie Portman, Black Swann. Categoric, era imposibil sa nu ii fie recunoscuta prestatia remarcabila din filmul lui Darren Aronofsky.

Best Actor, Musical or Comedy Paul Giamatti, Barney's Version. Johnny Depp era castigatorul acestei categorii, fie pt. rolul din The Tourist, fie pt. cel din Alice in Wonderland.

Best Actress, Musical or Comedy Annette Bening, The Kids Are All Right. Din nou Angelina Jolie nedreptatita; rolul sau din The Tourist fiind unul care merita sa castige.

Best Supporting Actor, Drama Christian Bale, The Fighter. Nu avea cine sa-i stea in cale, un foarte bine facut.

Best Supporting Actress, Drama Melissa Leo, The Fighter. Asta poate pt. ca nu a putut lua nimic acum doi ani pt Frozen River sau cum? De departe castigatoarea era Helena Bonham Carter pt. rolul din The King's Speech.

Best Screenplay Aaron Sorkin, The Social Network. Din seria "filmul castigator al anului"...

Best Animated Feature Toy Story 3. Era previzibil.

Best Foreign Language Film In A Better World. Nu l-am vazut, dar am sperat sa castige Le Concert, regizat de Radu Mihaileanu.

Best Original Score Trent Reznor and Atticus Ross, The Social Network. Tot din seria "filmul castigator al anului"...

Best Original Song "You Haven't Seen The Last of Me", Burlesque. Un cantec fain, ca si celalalt nominalizat din acelasi film, "Bound To You".

marți, 14 decembrie 2010

A Clockwork Orange - Stanley Kubrick - 1971

Studierea unui film din perspectivă semiotică nu implică doar comparea sa cu limbajul natural, chiar dacă aceasta este un factor esenţial în analiza semiotică a unui film, ci în primul rând implică punerea accentului pe analizarea specificităţii filmului. *

Stanley Kubrick, un regizor care isi va gasi cu greu un cineast care sa poata ravni la statutul sau, a scris, produs si regizat A Clockwork Orange pentru ca i s-a parut o poveste din care se pot trage invataminte. Criticii au interpretat gresit mesajul englezului si au contestat vehement valoarea acestui film si au criticat violenta dusa la extrem. Facand o scurta paralela intre Fight Club al lui David Fincher si filmul lui Stanley Kubrick, privind viziunea celor doi regizori asupra mitului procustian, A Clockwork Orange este net superior celuilalt, insa ambele se aseamana atat ca mesaj, cat si ca formula de adresare fata de public.

Probabil ca depinde foarte mult de mentalitatea spectatorului care urmareste filmul si de felul in care el diseca actiunea. Nu de multe ori am intrat pe forumuri ale site-urilor de film pentru a dezbate anumite subiecte si nu mare mi-a fost mirarea sa descopar ca multi nu au inteles Fight Club si nici A Clockwork Orange si ca le considera doar niste filme“cu bataie”. Total gresit. Actiunea violenta este doar ambalajul filmului, acel strat subtire care inveleste produsul, pentru ca cele doua filme sunt construite in straturi si exista mai multe niveluri de intelegere, nu doar cel primar, al evenimentelor luate ca atare. Filmul lui Stanley Kubrick trebuie luat drept un manifest impotriva unei societati din ce in ce mai aplatizate, un mecanism pe care Anthony Burgess, autorul romanului, il vede ca pe o portocala mecanica, adica simplu la exterior si foarte complex in interior. In viziunea autorului, precum si in cea a regizorului Kubrick, societatea este un monstru tentacular care nu ne lasa nicio bresa de iesire. Alex DeLarge, protagonistul filmului, este unul dintre putinii care se opun normelor. Poate ca aici intervine greseala pe care Burgess si Kubrick o fac. Personajul ales nu este tocmai cel potrivit pentru a demonstra acest fapt, pentru ca felul in care el se opune curentului este ultraviolenta, o forma de exprimare care se manifesta intr-un mod haotic si exploziv. Alex DeLarge violeaza de placere, ataca oameni, schilodeste, totul pentru propria-i distractie. Insa, in opinia mea, numai o minte inca necoapta ar putea lua de bun ceea ce Kubrick ne arata pe ecran, iar filmul nu este destinat celor sub optsprezece ani.

Filosofia lui Jean-Jacques Rousseau mentioneaza la un moment dat semnarea de catre omul liber si fara constrangeri a unui contract social. Asa isi imagineaza Rousseau intrarea omului in societate, care, in viziunea sa, nu este nimic mai mult decat o forma de a intalni nedreptatea, minciuna, inegalitatea si nefericirea. Pentru filosoful francez exista omul bun de la natura, nobilul salbatic, o fiinta nealterata, robusta, libera si fericita, care depinde doar de ea insasi. Din momentul in care incheie contractul social, el isi pierde toata libertatea si accepta sa isi puna vointa individuala in slujba vointei generale. Din prisma celor spuse de Rousseau putem intelege mult mai bine personajul central al filmului, Alex DeLarge, excelent jucat de Malcolm McDowell. El este tocmai omul bun de la natura, acel nobil salbatic liber si pe care absolut nimeni nu il poate constrange, refuzand sa incheie contractul cu societatea. In urma unei crime pe care o comite intr-unul din excesele sale de droguri si violenta, el prins la cotitura si accepta sa intre in programul experimental Ludovico, unde va fi spalat pe creier si dezvatat de toate instinctele pe care le detinea inainte. Aceasta este viziunea lui Anthony Burgess, pentru el programul Ludovico este malaxorul prin care trec toti cei absorbiti de societate si de valorile ei nu intotdeauna morale. Acesta este mitul patului lui Procust, faptul ca societatea ne vrea pe toti la fel pentru a ne tine mai bine in frau.

Alex DeLarge este un erou pentru mine. Inca de la prima vizionare am simpatizat cu el asa cum a facut-o si cu Tyler Durden. Nu sunt un nihilist precum eroii celor doua filme, insa pun lucrurile la indoiala atunci cand nu sunt demonstrate prin toate mijloacele. A Clockwork Orange este un film actual, Stanley Kubrick caracterizandu-se de altfel printr-o viziune foarte larga si indepartata asupra lumii si directiei acesteia, marturie inconstestabila fiind capodopera sa, 2001: A Space Odyssey. Oamenii sunt prea usor de manipulat si semneaza contractul social prea repede. In contextul civilizatiei actuale, cand totul este dictat de trenduri pe care toti le urmeaza ca pe niste religii, un Alex DeLarge adus in rand cu lumea ar fi un model de urmat.

Cat despre film… Hyper-capodopera! Scena violului va ramane una dintre cele mai violente din istoria cinematografiei. Stanley Kubrick prezinta secventa intr-un montaj care scoate la iveala sadismul membrilor gastii lui Alex. Singura scena care "spala mintile" privitorului pana spre parosximul obsesiei halucinante, precum aceasta, imi mai pare a fi doar "juisantul" final creat de Darren Arnofosky in Requiem for a dream. Nu de alta, dar de fiecare data cand aud Singin’ in the rain, nu ma duc cu gandul la Gene Kelly sarind prin balti, ci la Alex DeLarge lovindu-l, pe sotul femeii violate cu piciorul in burta, in ritmul celebrului cantec.

*Warren BucklandThe cognitive semiotics of film.

marți, 30 noiembrie 2010

Iarna Couture à la Givenchy - 10 (zece)

Dintre toate colectiile haute-couture ale sezonului in care ne aflam - toamna-iarna 2010/2011 - cel mai mult m-a miscat cea a lui Ricardo Tisci pt. Givenchy. Hubert de Givenchy, care, daca ar mai fi in viata, ar fi multumit de cel care-i continua seria legendelor... Sa va amintesc doar de rochia neagra purtata de Audrey Hepburn in Breakfast at Tifanny's, dar despre asta va voi povesti curand, intr-un post dedicat rochiilor care-au scris istorie, care-au ridicat moda la rang de arta.

Revenind la colectia lui Tisci... De nota 10 (zece)... pt. toate cele 10 creatii prezentate in show-room-ul din Paris avand ca public doar front-row-ul care conteaza, din care va amintesc doar de Anna WintourVogue USA, cea care a inspirat The Devil Wears Prada, Carine Roitfeld - Vogue Paris, plus cateva nume „grele”, parte din clientela exclusivista a casei. Nu de alta, dar o singura creatie costa cel putin cat sa hranesti o luna populatia unui un oras de dimensiuni medii de la noi. Costul reflecta cel putin cele aproximativ 2000 de ore necesare finalizarii unei creatii - de la desenul lui Tisci, pana la prezentarea din show-room.

Muza lui Tisci a fost in acest sezon pictorita anatomiei corpului uman si-a mortii - Frida Khalo. Mai mult, in afara de temele predilecte, sursa de inspiratie a fost reprezentata si de stilul de viata si moartea acesteia. Asadar, rochii din tul de matase, organza satinata, dantela Chantilly peste care designerul a presarat, din cristale, pene si metale, liniile scheletului uman si umbrele mortii ca eveniment primordial in viata omului, dupa cum veti vedea in imaginea de mai jos...




miercuri, 24 noiembrie 2010

I wish you a Sady-Day!

[din seria "Facebookul e prea mic!"]

Draga si scumpa mea, Andreea...

Oh, no! Shit! Damn it! La naiba-n puii de gaina!

Am gresit profilul.... [cateva secunde pt. refresh]

Noah... bun! Here I am! Missed me, right? ;))

My sweet-like-the-pure-and-magic-poison liitle one, pe principiul invers al frazei "Esentele tari se tin numai in flacoane mici", afla ca tehnologia ma depaseste...

Atat de mult incat am reusit „sa dau de toti peretii" softul stupidphone-ului din dotare...

Astfel, catastiful-electronic denumit generic "blackberry phonebook" - cu tot cu al tau nr. de telefon - a zburat... [cu sau fara aripi daruite de red bull]

...drept care, gratie heruvimilor si serafimilor inaripati, de la Harvard, ce-au construit Facebook-ul, pot sa-ti scriu si eu una-alta azi, 24.11.2010. :D

Acestea fiindu-ti povestite, sa purced [hmmmhmmm.... nu inainte sa-mi dreg glasul cu gin tonic]:

Asa cum de la Revolutia din ’89, lovitura de stat nu s-a mai pomenit - nu oficial! - , nici pe lume n-a aparut fiinta pura si magic de sadica!

Noroc cu tine, ca altfel era prapad... ;;)

Dar cwue tastez eu aici?!

Tu, cea care sadesti sadismul cel mai sadic... Ce mai! Paroxismul sadismului!

Eu?! Dracusorul cu aripi mov-verzui, drept care nu pot sa-ti doresc decat o viata care sa jublieze calitativ.

Anii vietii sa curga lin sau zbuciumat, cum vrei tu...

Iar tu... Tu sa treci peste cum stii mai bine, da?!

Well, si pt. ca eu sunt special si azi, de ziua ta, si nu ma arunc cliseic, nu am sa-ti urez ceea ce deja ti-a dat destinul, adica ani multi bla bla bla.... Redundant! :-j

Pe scurt, iti doresc ce-mi doresc mie si, mai ales, tot ce-ti doresti tu tie! :)

Ah, look here! My first-sweet present... ;;)

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Filmele toamnei... la feminin!

Toamna aduce cele mai asteptate filme ale anului, conform criticilor, favorite pt a castiga cele mai ravnite premii din industrie, Oscarurile.

Deliciul acestora este dat de faptul ca asistam la o explozie de feminitate... regizorala si actoriceasca.

Pentru ca am reusit sa vad cateva dintre premierele ce urmeaza, am decis sa va impartasesc si totodata sa va si recomand ceea ce eu am admirat.

Am inceput maratonul cinematografic cu Darren Arnofosky, parintele capodoperei devenita film-cult, Requiem for a dream. Natalie Portman s-a maturizat cu siguranta prin rolul din Black swann, in care da viata povestii balerinei care obtine rolul principal din Lacul lebedelor, cel mai ravnit la acea vreme. Posibil sa vedem o a doua poveste ce-o prezinta pe actrita in cursa pt Oscar.

Pe de alta parte, viziunea intunecata, abisala - psihanalitic vorbind - a regizorului, prezinta in plan secund rivalitatea dintre doua balerine de varste diferite.

Nicole Kidman, deja castigatoare a unui Oscar pt. magistrala intepretare a scriitoarei lesbiene de mare succes Virginia Woolf in The Hours, nu se dezminte nici in Rabbit hole, Maniera de-a construi personajul din acest film respira naturalete, veridicitate, asadar un joc actoricesc studiat indelung.

Subiectul filmului, tragedia unor parinti care-si pierd fiul intr-un accident de masina, este preluat dintr-o piesa de teatru contemporana, aceasta, la randul ei, avandu-si radacinile intr-un fapt real.

The Tempest isi are izvoarele tot intr-o piesa de teatru si este transpus pe pelicula de Julie Taymor, una dintre putinele femei-regizor importante, cunoscuta pt biograficele Titus Andronicus si Frida cu Salma Hayek, în care, celebra pictorita Frida Khalo este prezentata extrem de colorat.

Filmul este un must see cel putin pt. jocul remarcabil al lui Hellen Mirren, interpreta Reginei Elisabeta a II-a din The Queen, rol ce i-a adus Oscarul.

Un grup de tineri confuzi, intr-o ecranizare imaginata diferit de viziunea majoritatii, in interpretarea actritelor Carrey Mulligan, Keira Knightley si Charlotte Rampling.

Cu un titlu simplu, dar de efect - Never let me go – regizat de autorul ravasitorului The Remains of the day, Kazuo Ishiguro, filmul emotioneaza orice insensibil si ridica intrebari interesante cu privire la formarea personalitatii si tranzitia catre maturitate a unei adolescente "altfel".

Am lasat pt. finalul articolului un superlativ regizoral feminin... Este vorba despre Sofia Coppola, fiica lui Francis Ford Coppola, cea care a spulberat mituri, bariere, idei preconcepute, semnand regia controversatului Lost in Translation, devenind astfel prima femeie de origine americana din istorie nominalizata la Oscar.

Si pentru ca nu se putea abate de la premiere in domeniu, Somewhere - filmul despre care voiam initial sa va spun - i-a adus anul acesta Leul de Aur la Festivalul de Film de la Venetia, devenind astfel prima femeie de origine americana ce castiga acest trofeu, prevestind astfel si sansa pt. unei a doua nominalizari la Oscar. Si daca privim ce spune critica de specialitate, se pare ca avem aici descoperirea revelatiei anului in persoana lui Ellen Fanning, sora cunoscutei Dakota Fanning, deja familiara publicului prin rolurile din Babel si The curious case of Benjamin Button.

luni, 15 noiembrie 2010

Review Artificial Intelligence – Steven Spielberg

„Artificial Intelligence” reprezintă o combinaţie reuşită de aventură, dramă şi science-fiction specifică stilului cu care ne-a obişnuit Steven Spielberg.

Filmul, apărut în anul 2001, redă povestea unui copil-robot care încearcă să devină uman şi să câştige astfel dragostea mamei sale.

Acţiunea se petrece în viitor, într-o perioadă în care efectele încălzirii globale sunt devastatoare. Calotele glaciare s-au topit, apele acoperind aproape tot uscatul. Numărul fiinţelor umane este unul limitat, condiţionat de mediu, iar existenţa acestora se desfăşoară alături de cea a roboţilor. Natalitatea este sever controlată, fiecare familie având dreptul la un singur copil.

În aceste condiţii, comunitatea oamenilor de ştiinţă încearcă să creeze un copil robot, un copil ireal, dar a cărui dragoste să fie umană. Experimentul reuşeşte şi astfel ia naştere David, o formă de inteligenţă artificială ce judecă în algoritmi ai fericirii, urii şi iubirii.

La iniţiativa cercetătorilor, David este încredinţat unui cuplu de angajaţi ai companiei: Henry şi Monica, al căror fiu natural se află în stare criogenică, în urma unui accident. Deşi iniţial reticentă, Monica îl acceptă pe David ca pe un fiu iar lucrurile evoluează firesc până când Martin, copilul adevărat al acesteia, îşi revine. Întoarcerea sa acasă declanşează o serie de evenimente care îi determină pe cei doi părinţi să îl abandoneze pe David, alături de jucăria sa electronică Teddy, în pădure.

De aici începe aventura, copilul pornind în căutarea Zânei Albastre –care îl transformase pe Pinocchio în om- cu scopul de a deveni la rândul său uman şi a câştiga dragostea mamei sale.

Alături de Gigolo Joe, un mecha ce fusese creat pentru a oferi plăcere oamenilor, David reuşeşte să ajungă „la capătul lumii”, „unde leii plâng”, unde speră că o va găsi pe Zâna Albastră.

Aici însă, copilul îşi întâlneşte creatorul, profesorul Tobby, de la care află, spre dezamăgirea sa, că nu va putea niciodată deveni uman.

David nu poate accepta acest răspuns şi, scufundându-se pe străzile inundate ale Manhattan-ului, va sta în faţa unei statui a Zânei Albastre timp de 2000 de ani, implorând-o să îl transforme în om.

Găsit de o altă formă de viată, urmaşi ai inteligenţei artificiale, după tot acest timp lui David i se va îndeplini visul şi va petrece o zi alături de mama sa (readusă în timp), bucurându-se de dragostea ei.

Filmul reprezintă o exemplificare extraordinar de sugestivă a unei probleme de etică: copilul robot îşi va iubi veşnic şi necondiţionat părinţii cu o dragoste umană. Dar omul va returna pentru totdeauna aceste sentimente?

Dincolo de acest aspect, operăm cu două lumi diferite –universul orga şi cel mecha- şi totuşi asemănătoare. În acest context putem studia conceptele oferite de W. Lippmann şi Gabriel Tarde, raportându-ne la exemple edificatoare din film.

Walter Lippmann vorbeşte despre lumea din afară şi imaginile din mintea noastră, despre ceea ce este realitatea şi lucrurile pe care noi le considerăm a fi reale şi în funcţie de care noi acţionăm, generând consecinţe, efecte vizibile în plan concret.

Teoria sa poate fi cu uşurinţă aplicată în cayul presonajului principal al filmului, David. Deşi nu este un copil real, tot ce simte el sunt sentimente umane, gânduri şi afecte cu nimic diferite de ale unui copil de zece ani.

Evoluţia sa, care reprezintă şi traseul narativ al filmului, se desfăşoară în baza imaginilor care există în mintea sa. Acestea nu sunt cu nimic diferite de cele ale unei presoane obişnuite şi au luat naştere în momentul în care Monica îi citeşte un cod alcătuit dintr-o serie de cuvinte: Cirrus, Socrate, Particle, Decibel, Uragan, Delfin, Lalea, Monica, David.

După cum spuneam, personajul îşi conştientizează condiţia de mecha, dar nimic nu îl poate întoarce din drumul său pentru că imaginile din mintea sa îi garantează că poate deveni uman. Povestea lui Pinocchio, transformat în om de către Zâna Albastră, reprezintă garanţia că şi David ar putea reuşi.

Singurul sentiment pe care David îl poate avea în legătură cu un fapt cu care nu a avut contact direct, este generat de imaginile din capul său. Personajul ştie de existenţa unui loc „de la capătul lumii”, „unde leii plâng” şi de faptul că acolo ar putea-o găsi pe Zâna Albastră, aceste cunoştinţe fiind generate de o serie de imagini dobândite, dar niciodată verificate.

Lumea din mintea sa îi determină eforturile, speranţele, dar nu garantează şi rezultatele, împlinirile. David porneşte într-o aventură ghidat de ceea ce îi spun imaginile din mintea sa, însă niciodată nu va ajunge la rezultatul mult dorit: nu va deveni niciodată uman.

Acţiunile sale se sprijină pe iluzia unei cunoaşteri autentice a realităţii, însă aceasta este mult mai complexă. Personajul operează cu o selecţie a faptelor care să îi permită să se adapteze realului pe care îl reconstruieşte într-o manieră mai simplă.

Pseudo-mediul lui David se naşte din existenţa unei naturi umane care i-a fost fidel imprimată şi condiţiile în care personajul evoluează: mediul familial, lipsa iubirii mamei sale. Rezultă de aici un mod specific de acţiona, cu efecte vizibile în plan concret. Un astfel de exemplu este scena în care David îi taie noaptea o şuviţă de păr Monicăi, la îndemnul fratelui său Martin, sperând că astfel va câştiga iubirea femeii.

Teoria lui W. Lippmann poate fi aplicată şi în cazul celorlalte personaje. Avem astfel de-a face cu Henry şi Monica – părinţii lui David, comunitatea oamenilor de ştiinţă care îl creează pe copil, comunitatea locuitorilor oraşului şi grupul de copii apropiat lui Martin. Fiecare dintre aceste personaje, colective sau individuale, manifestă faţă de David o atitudine generată de imaginile ce constituie pseudo-mediul lor.

Pentru Henry şi Monica, David este un potenţial fiu. Pentru creatorii săi – primul exemplar al unui experiment reuşit, pentru ceilalţi oameni- o ameninţare imensă la adresa fiinţei umane, iar pentru Martin şi prietenii săi – o simplă jucărie.

La fel de aplicabilă în cazul acestui film este teoria stereotipurilor, enunţată de W. Lippmann.

Pe parcursul filmului putem observa cum acestea – imagini ordonate, mai mult sau mai putin consistente ale lumii, cărora li s-au adaptat obiceiurile, gusturile, capacităţile şi speranţele noastre – influenţează evoluţia personajelor.

Crearea lui David are loc în baza unui stereotip. S-a dorit existenţa unui copil cuminte, iubitor, niciodată bolnav, care să nu reprezinte nici un fel de problemă pentru părinţii săi, şi care să-i iubească necondiţionat.

Secvenţa în care Monica îl abandonează de David în pădure scoate la iveală un alt stereotip. Femeia afirmă: „Îmi pare rău că nu ţi-am povestit despre lumea în care trăim”. Cuvintele sale reflectă reprezentarea cu care ea operează, şi însuşi actul abandonării lui David vine în protejarea unui alt stereotip: liniştea familiei, conservarea unităţii modului de viaţă comfortabil.

Existenţa stereotipurilor şi utilizarea lor ca metodă de apărare împotriva distrugerii unui echilibru poate fi abservată în mai multe scene ale filmului.

Astfel, confruntată cu problema acceptării lui David, Monica îi reproşează lui Henry: „Nu există înlocuitor pentru propriul tău fiu!”. Cu toate acestea, în situaţia de faţă avem de-a face cu o integrare a noii ordini în vechiul sistem de referinţă şi o modificare a acestuia. Mama îl acceptă pe noul fiu, reuşind să treacă peste imaginile preexistente.

Nu acelaşi lucru se întâmplă însă şi în cazul mulţimii efervescente, la evenimentul distrugerii roboţilor. Lozinca lor: „Adevărata carne!” reflectă stereotipul în baza căruia acţionează, iar comportamentul distructiv indică mecanismele de apărare în faţa civilizaţiei mecha.

Pe aceeaşi mulţime putem analiza unul din conceptele propuse de Gabriel Tarde. Avem de-a face cu un grup amorf, cu o adunare impulsionată de câţiva indivizi care instigă la vânătoarea şi moartea roboţilor.

Este un caz tipic de contagiune a unor sentimente, a unor reacţii iraţionale şi impulsive; o mulţime pătimaşă, furioasă şi intolerantă ce strigă: „La moarte!”

Însă una din trăsăturile sale fundamentale, instabilitatea, poate fi remarcată in scena tentativei execuţiei lui David. Deşi moderatorul spectacolului afirmă: „Fie ca cel care nu are implantat nici un cip să arunce primul piatra!”, lumea este păcălită de înfăţişarea perfect umană a lui David şi îşi întoarce furia asupra celui dintâi.

Un alt concept al lui Gabriel Tarde aplicabil în cazul acestui film este teoria imitaţiei. Însuşi autorul afirmă că evoluţia noastră are la bază imitaţia comportamentelor celorlalţi. Cel mai relevant exemplu este educaţia lui David şi felul în care acesta încearcă să intre în pielea unui personaj uman.

Scena în care băiatul încearcă să mănânce, deşi îi este interzis, acest lucru punându-i în pericol circuitele, este un exemplu relevant.

Mai avem apoi de-a face cu universul mecha, lume ce reprezintă o reproducere fidelă a universului orga. Toate comportamentele roboţilor au la bază imitaţia celor umane.

În ansamblu, filmul reprezintă o punere în scenă extraordinar de reuşită a unor elemente pe care oamenii nu le percep îndeajuns de clar în momentul de faţă. Pericolul încălzirii globale, al dezvoltării unei civilizaţii surogat, al dispariţiei ca rasă, sunt chestiuni asupra cărora se ridică multe semne de întrebare.

Dincolo de aceste aspcte, filmul pune în valoare comportamente umanece pot fi ilustrate prin prisma conceptelor lui W. Lippmann şi G. Tarde.

Existenţa pseudo-mediului şi a stereotipurilor în baza cărora acţionăm este evidentă în cadrul acestui film. David va lupta fără nici o clipă de ezitare pentru dragostea mamei sale, deoarece crede că poate deveni uman. Oamenii de ştiinţă vor lupta pentru a costrui robotul perfect, trecând peste orice problemă de etică, deoarece cred în această reuşită.

Monica va abandona un copil ce nu este uman, dar a cărui dragoste este mai profundă decât a unui om, deoarece crede că aceasta va asigura liniştea familiei sale.

Toată acţiunea filmului este condiţionată de imaginile din mintea personajelor, iar cel mai trist lucru este acela că problema fundamentală etică a filmului îşi află originea tot în acest pseudo-mediu.

Omul va primi o fiinţă care să-l iubească veşnic şi necondiţionat. Dar dragostea sa va fi la rându-i veşnică? Din nefericire, nu. Iar aceasta pentru că interacţionăm cu realul prin intermediul unui pseudo-mediu, iar condiţiile care duc la naşterea acestuia sunt schimbătoare.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Finally! H&M in Romania!

Blogul acesta va fi despre moda, asa cum am si anuntat in titlul acestuia.

Initial, am dorit sa fie un blog despre moda strazii din Romania, dar dupa ce am cercetat pe net, am observat ca sunt deja cateva instante online de gen, drept care una in plus ar fi prea mult. In plus, moda strazii va fi inclusa oricum si pe acest blog, dar cum paleta de posibilitati e mare, am decis ca blogul sa fie despre moda in general, prezentand subiecte variate din domeniu.

Acestea fiind spuse, prima postare de pe blog vine c-o veste nespus de buna si, de altfel, asteptata de foarte multi dintre noi de foarte mult timp.

Conform comunicatului oficial facut de concernul suedez H&M pe pagina de Facebook, in primavara lui 2011 se vor descide cateva magazine in Romania. Primul va fi cel din Baneasa Shopping City, dar urmeaza la scurt timp dupa sa fie deschise cateva si in alte cateva orase mari ale tarii.

In Baneasa Shopping City deja se lucreaza la amenajarea magazinului ce va fi dispus pe doua niveluri - parter si etaj -, extins pe sun spatiu destul de intins, va avea intrari de acces atat la parter cat si la etaj, si va fi dotat cu o scara rulanta interioara si cu un lift pt. accesul din interior de la un nivel la altul.

Iata si imaginile ce demonstreaza cele scrise, gratie lui Alex.






joi, 16 septembrie 2010

Elena Udrea - Presedintele Romaniei

Probabil titlul acestui post poate parea utopic pt. cei mai multi dintre romani, dar conform teoriilor si intamplarilor din ultima vreme, Elena Udrea va candida - cel putin! - la alegerile prezidentiale din 2012...
De ce? Motive ar fi destule... Spre exemplu, Razvan are o teorie, fezabila, faina, dar eu cred ca altfel stau lucrurile, desi e posibil sa fie si cum spune el.
In primul rand, in acest moment, chiar daca putini cunosc, Elena Udrea este un politician cu o imagine ce duce spre pozitivism, exact ceea ce nu are, probabil, niciun alt membru PD-L.
In al doilea rand, posibilitatea ca PD-L sa pice si sa nu se mai ridice exista, drept care... asa cum a fost mereu inteligenta si a stiut ce face, Nuti de la Turism poate pasi usor, cu ai sai Manolo Blahnik, in tabara adversa... Si acolo, surpriza! Nu ar crede nimeni, dar eu spun c-ar fi primita destul de bine!
Clar in 2012 se va forma o alianta, poate (aproape) nationala, de genul PSD + PNL + PC, eventual sustinuta si de UDMR cu un candidat unic la prezidentiale. Acest candidat unic ar putea fi Victor Ponta - daca stam sa analizam prezentul - sau chiar Elena Udrea - daca privim pesimist/optimist, dupa caz, in viitor... Evident, Ponta ar fi in acest caz prim-ministru.
Nu stiu cat de realista e parerea mea, dar deocamdata asta vad... Sincer, nu cred intr-o administrare nationala de catre Elena Udrea venita din partea PD-L...
Si, daca va fi asa, probabil vor candida pt. functia suprema in stat cu siguranta Corneliu Vadim Tudor, Gigi Becali, Remus Cernea - daca mentine declaratiile din ultimul an, Dan Diaconescu - dupa ultimele intentii anuntate public - si Elena Udrea. Clar, dintre acestia, romanii ar ajunge sa voteze o femeie, preferata - fortat sau nu - dintr-un grup compus dintr-un fanatic semi-comunist, radical, un oier cu viziuni precum ale animalelor ce le pastoreste, un om de media care nu e bun decat in media si un activist visator.