Top 30 replici celebre din filme

• Mama spunea intotdeauna ca viata este ca o cutie cu bomboane de ciocolata. Nu o sa stii niciodata ce vei gasi inauntru. Forrest Gump
• Fii tu insuti, deorece viata este prea scurta pentru a fi altcineva. Step Up 2: The Streets
• Nu poti sa gasesti dragostea acolo unde nu exista, dar nici nu poti s-o ascunzi acolo unde este evidenta. Kissing a fool
• Sunt doar doua persoane in care am cu adevarat incredere: prima persoana sunt eu si a doua, cu siguranta, nu esti tu! Con Air
• Speranta este un lucru important, poate unul dintre cele mai bune si lucrurile bune nu mor nicodata. The Shawshank Redemption
• Daca nu esti dispus sa risti totul, inseamna ca nu-ti doresti cu adevarat sa castigi. Heat
• Nu poti sa-ti traiesti viata dupa cum isi doresc altii. Trebuie sa faci ceea ce iti doresti tu, chiar daca ii vei rani pe ceilalti. The Notebook
• Cand iubesti pe cineva marturiseste-i ce simti chiar atunci, cu voce tare. Altfel, o sa ratezi momentul si o sa-ti para rau. From my best friends wedding
• Fetele nu se imbraca pentru a-i impresiona pe barbati, ci se imbraca pentru ele. Daca ar fi dupa barbati, ar trebui sa umble goale mereu. Betsey Johnson
• Exista eroi si exista legende. Eroii vor ramane in amintire, dar legendele nu mor niciodata. The Sandlot
• Fiecare poveste are un inceput, dar in viata fiecare sfarsit inseamna un nou inceput. Uptown Girls
• Nu poti sa pierzi ceva ce n-ai avut niciodata. How to Lose A Guy In Ten Days
• Cea mai interesanta relatie, semnificativa si plina de provocari este relatia pe care o ai tu cu tine. Apoi, daca intalnesti pe cinva dispus sa te iubeasca asa cum te iubesti, ei bine, asta este intr-adevar minunat! Sex and the city
• Inchide ochii si imagineaza-ti ca totul este un vis urat. Eu asa reusesc sa trec peste orice. Pirates of the Carribean
• Daca iubesti doua persoane in acelasi timp alege-o pe a doua, pentru ca daca ai fi iubit-o intr-adevar pe prima, nu te-ai fi indragostit de cealalta. Johnny Depp
• Prefer sa te imbratisez macar pentru un minut, decat sa regret toata viata ca nu am facut asta cand am avut ocazia. Bubble boy
• Acum stii de ce esti intr-adevar speriat? Pentru ca si tu iti doresti sa fii cu mine. A Walk To Remember
• Dintre doua lucruri rele, o aleg intotdeauna pe aceea pe care nu am mai incercat-o pana niciodata. Klondike Annie
• Creierul? Este al doilea organ favorit al meu. Sleeper
• Eu spun intotdeauna adevarul chiar si atunci cand mint. Tony Montana
• Nu permite nimanui sa-ti spuna ca nu o sa reusesti! The Pursuit of Happyness
• Informatia este clasificata. Daca-ti spun despre ce e vorba, va trebui sa te ucid. Top Gun
• Nu te tortura singur, acesta este rolul meu! The Addams family
• Femeile au nevoie de un motiv pentru a face sex. Barbatii au nevoie doar de un loc. City Slickers
• Nu-mi vorbi de reguli! Asta este un razboi, nu un joc! The Bridge on the River Kwai
• Femeile. Nu poti sa traiesti cu ele. Nu poti sa le ucizi. Tom Arnold
• Eu sunt legea. Lasa armele jos si pregateste-te sa fii judecat. Judge Dredd
• Nimic nu se compara cu primul sarut! 50 First Dates
• Vanitatea, categoric, pacatul meu favorut! Al Pacino
• Rochia este de vanzare, eu nu! Indecent proposal

ATdAT sau ANdAN

Aproape  Totul  despre  Aproape  Totul  sau  Aproape  Nimic  despre  Aproape  Nimic

 Ar putea fi problema fundamentală nu a filosofiei sau a ştiinţei, ci a cunoaşterii în general … a omului până la urmă …

Ce ştim? Cât ştim? De unde am pornit şi unde am ajuns? Cunoaşterea pare inepuizabilă şi cu cât ştim mai mult, cu atât parcă devenim mai conştienţi de cât de puţin ştim.

Suntem noi astăzi mai mult decât ieri, ştim într-adevăr mai mult decât în urmă cu o sută, o mie sau mai multe mii de ani?
        Dacă ne gândim la computere, nave spaţiale, la avansul ştiinţelor cu aplicaţiile lor în viaţa noastră, la toată tehnologia modernă care se regăseşte până în casele oamenilor obişnuiţi, atunci am fi tentaţi să spunem că da, ştim mai mult, facem mai mult, avem mai mult.

Privind, de pildă, Sfinxul sau Piramidele ne simţim mici şi neînsemnaţi, înţelesul lor pare de nepătruns pentru omul contemporan. Şi totuşi cei din vechime le-au ridicat (lucru ce pare imposibil astăzi), pare că ştiau precis de ce şi … au dăinuit până astăzi.

            Care o fi adevărul? De o parte? De alta? La mijloc, cum spunem de multe ori, fără să ştim exact ce înseamnă asta? Există mai multe adevăruri?

Ne-am obişnuit cu adevărurile noastre relative, ce ţin de subiectivitatea nostră, de sistemul de referinţă, domeniul din care abordăm problema. Însă atunci când, de pildă, privim cerul noaptea, aştrii nu prea par să se mişte în virtutea vreunei legi relative. Parcă acolo e absolutul ... şi nu doar acolo, ci în toate ... doar că încă probabil ne scapă ...

Dacă privim un măr, ce vedem? Sau ce este, ce putem spune despre el? E roşu sau rotund? Este dulce-acrişor sau vitamine? Pulpă zemoasă ori molecule? Vibraţia atomiloe sau cuvântului „măr”? Are o existenţă reală, în afara noastră? Este cuvântul „măr” doar o reflectare a ceea ce există în mod real, un mijloc de a comunica despre o realitate preexistentă  sau  cuvântul ori ideea de măr este cea care creează existenţa fizică?

Pare un exemplu simplist, însă el ridică întrebări la care încă nu putem răspunde cu certitudine sau într-un mod unanim acceptat.

            De-a lungul timpului, cunoaşterea umană a îmbrăcat diverse forme, a cunoscut diferite moduri de abordare a realităţii, din noi şi din afară. Am făcut descoperiri, am dezvoltat ştiinţe, au apărut noi şi noi domenii de cercetare, încercând să ordonăm, să sistematizăm cunoştinţele dobândite. Am definit, am încercat să descoperim şi chiar am formulat legi după care s-ar guverna realitatea din jurul nostru şi din noi, în diferitele ei aspecte.

            Multă vreme filosofia s-a pretins, s-a crezut sau s-a dorit a fi o ştiinţă a totalităţii existenţei. De la Hegel încoace, însă, pare a se fi retras în afirmarea adevărului ca valoare culturală.

În toată această diversitate s-ar putea să ne scape tocmai o privire de ansamblu, ceva care să unească toate aceste cunoştinţe dobândite de oameni, să le pună în acord unele cu altele şi, în final, să ne apropie mai mult de adevăr.

Şi-apoi pare că suntem cuprinşi atât de tare de frenezia diversităţii, ne concentrăm parcă prea mult de ceea ce e diferit, specific. Există într-adevăr vreun pericol în această privinţă? Natura nu pare să aibă vreo problemă cu diversitatea, fără ca cineva să se preocupe de asta. De fapt singurul care poate interveni aici (şi chiar o face) e omul.

De ce ar fi adevărul nostru sau adevărurile noastre, ale celor de azi, mai adevărate decât ale celor din vechime, ale unei ştiinţe faţă de alta, al unuia faţă de al altuia? De ce să opunem filosofia religiei sau ştiinţei, occidentul pozitivist orientului mistic, ştiinţele reale celor umane? Pentru ce să considerăm de exemplu religia în afara cunoaşterii sau a culturii? De ce-ar fi (pentru occident cel puţin) filosofia o succesoare a religiei sau ştiinţele pozitive alternative celor esoterice ori mistice? De ce să le punem în opoziţie, când le-am putea pune împreună?

Unii au susţinut şi susţin că de fapt contradicţiile ar fi motorul evoluţiei, progresului, dezvoltării. Însă aşa o fi? Nu e nimic rău în sine în contradicţie, în negarea trecutului sau teoriei precedente, mai ales dacă aceasta conduce la noi idei sau descoperiri, la alte abordări şi răspunsuri. Totuşi poate n-ar trebui să absolutizăm această metodă de cunoaştere. E posibil ca, uneori, să nu fie vorba decât pur şi simplu de alte abordări, poate de revelarea altor aspecte însă ale uneia şia aceleaşi realităţi. Se poate ca noile descoperiri sau teorii să nici nu fie neapărat superioare precedentelor sau să denote o mai profundă înţelegere a realtăţii, chiar să nu fie atât de diferite pe cât pretindem sau ar putea părea la prima vedere.

Parmenide spunea că este ceea ce este şi nu este ceea ce nu este. Am putea considera această formulare drept cea mai coerentă definiţie a adevărului, fiindcă cele care au urmat par să fi complicat înţelegerea lui şi să se fi îndepărtat de caracterul său obiectiv (azi găsim în dicţionare definiţii care încep aşa: „Adevărul este o categorie filosofică ... ”, ceea ce nu mai seamănă a realitate obiectivă). Însă nu este singulară. De pildă în Biblie, Dumnezeu se defineşte pe sine astfel: „Eu sunt Cel ce sunt.” Deşi cele două afirmaţii provin din domenii pe care le considerăm distincte, ba chiar opuse, filosofie şi respectiv religie, ele sunt asemănătoare până la identificare.

Lingvistica lui Saussure o considerăm o mare descoperire în teoria semnelor, o abordare nouă a limbii. Şi, dintr-o anumită perspectivă, chiar aşa şi este. Totuşi, de pildă Ioan Evanghelistul începea aşa: „La început a fost Cuvântul, Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”. Oare nu putem sesiza aici măcar nişte germeni ai acestei teorii?! Şi au trecut atâtea secole până la Saussure ...

Îl opunem pe Hegel lui Kant, pe Heidegger ori pe Nietzsche socraticilor. Sunt ei oare atât de diferiţi, sunt filosofiile lor, modurile lor de abordare ori de înţelegere şi chiar concluziile atât de ireconciliabile? Intervine poate şi felul în care înţelegem (atât noi, cât şi cei enumeraţi sau nu) lucrurile, termenii folosiţi. De multe ori contradicţiile sunt doar aparente. Folosim aceleaşi cuvinte, operăm cu aceleaşi noţiuni şi concepte, însă în realitate le înţelegem foarte diferit. Şi aceasta poate fi o cauză a contradicţiilor, cel puţin a celor să le spunem neproductive sau inutile.

Unii consideră că Torah (cel puţin Pentateucul) a fost dictat de Dumnezeu, literă cu literă; şi atunci nu e importantă înţelegerea raţională (în sensul pe care-l acordăm azi de obicei acestui termen) a textului, a mesajului, transpunerea lui într-un limbaj modern, accesibil omului de azi, ci redescoperirea textului original, înţelegerea acelui text (a vibraţiei lui?!), care ar fi cheia descifrării universului, a tot ceea ce a existat, există sau va exista. Cu ce diferă în sens profund acest demers de cel al geneticienilor care caută (şi chiar găsesc în parte) în ADN istoria omului şi răspunsuri în ceea ce priveşte viitorul său?

Socrate spunea: „Cunoaşte-te pe tine însuţi.” De la Renaştere încoace cel puţin, ştiinţele pozitive ne orientează spre exterior, experiment, demonstrabil. Heidegger ne reîntoarce la Fiinţă. De unde să pornim în demersul nostru întru cunoaştere, dinăuntru sau din afară? Cât de opuse sunt în esenţă aceste abordări, cât de diferit e interiorul nostru faţă de ceea ce e în exterior ori ceea ce e mic în raport cu ce e mare? Este deosebit particularul de general? Structura microcosmosului este teribil de asemănătoare cu cea a microcosmosului, poate e chiar aceeaşi, doar că încă nu am reuşit să vedem lucrurile destul de limpede; o singură celulă conţine toate informaţiile referitoare la întreg corpul nostru şi chiar s-ar putea reface în întregime pornind de la ea; imaginile holografice confirmă reproducerea întregului în element; aproximativ jumătate din omenire spune „precum în Cer aşa şi pe Pământ”, repetând cuvinte străvechi ş.a.m.d.

De multe ori, îndeosebi în ştiinţă, descoperiri noi, formularea unor legi noi a dus la invalidarea altora, considerate până în acele momente adevărate şi obiective, ca fiind proprii realităţii. Cât de eficientă este această metodă de cunoaştere, cât de mult ne apropie de adevăr, în ce fel ne foloseşte? E greşită abordarea ştiinţifică a realităţii? Sau o fi vorba de faptul că de multe ori diversele ştiinţe ori domenii ale cercetării umane au devenit scopuri în sine? Deşi, întru potenţarea cunoaşterii, s-ar conduce după principiul ca oricărei ipoteze (oricât de fanteziste), atât timp cât nu poate fi invalidată, să i se acorde respectul cuvenit ca unei teorii ce s-ar putea dovedi adevărată în viitor, totuşi ştiinţa se comportă anacronic, neacceptând decât cu foarte mare greutate ceea ce contrazice paradigma acceptată la un anumit moment. Şi atunci cât de diferită e faţă de o dogmă religioasă?

Astăzi ne pretindem a fi în era comunicării, tema principală nu doar a filosofiei sau a unor domenii ştiinţifice, ci a omului pare a fi aceasta, avem mijloace moderne de comunicare în masă, informaţiile circulă dintr-o parte în alta a planetei cu o rapiditate pe care cei de demult probabil nici nu o visau. Şi totuşi ... comunică oamenii astăzi mai bine, mai adevărat, unul cu altul? Mai mult decăt o făceau în trecut? De multe ori pare că aceste unelte, menite să-i apropie pe oameni (unii de alţii şi pe toţi împreună de adevăr), devin scopuri în sine, împiedicând sau îngreunând tocmai scopul originar ... de a comunica, a cunoaşte, a fi ...

Demersul acestui (să-i spunem) eseu nu e acela de a afirma sau infirma vreo teorie sau practică, de a afirma sau nega progresul ori dezvoltarea, de a-i pune de-o parte pe unii şi de alta pe alţii.

Poate că, în spiritul maieuticii socratice, se vrea doar un picur întru menţinerea vie a spiritului uman.

Poate că, totuşi, a pune cap la cap tot ceea ce înseamnă cunoaştere umană, indiferent de domeniu sau metodă de abordare a realităţii, nu ar fi o idee tocmai rea. Acordând fiecărei cunoştinţe, fiecărei descoperiri, tuturor domeniilor preocupărilor umane respectul cuvenit, nefăcând ierarhii şi nepunându-le în opoziţie, ci punîndu-le laolaltă, încercând să vedem mai mult ceea ce le apropie, poate vom avea o imagine de ansamblu care ne va permite să ne apropiem mai mult de adevăr.

De ce am renunţa la adevărurile noastre relative sau subiective?

Nu e vorba de renunţa la ele, ci în primul rând de a nu le considera pe fiecare în parte sau fiecare din noi pe al nostru ca fiind mai adevărat decât altul sau cel absolut. Asta ne-ar acorda cel puţin şansa unei mai bune înţelegeri a opiniilor distincte de ale noastre.

Apoi, punându-le împreună, am avea poate o perspectivă mai bună asupra a ceea ce înseamnă cunoaşterea sau realitatea (din noi sau din afară).

Pe de altă parte, poate ne-ar prinde bine să operăm, în toate domeniile, cu aceleaşi noţiuni, concepte, semnificanţi, să le dăm un sens unitar, care să nu difere de la ştiinţă la ştiinţă sau de la individ la individ. Să vorbim într-adevăr aceeaşi limbă, mai ales azi, în era comunicării şi a informaţiei.

De ce ar exista un adevăr obiectiv, absolut?! Nu e un răspuns, însă pot fi nişte puncte de plecare pentru a găsi unul: pentru că, dincolo de diversele teorii sau controverse apărute de-a lungul timpului, pare totuşi o preocupare, o căutare perpetuă a omului; pentru că ...  până şi pentru nelipsitele (pentru noi, cei de azi) calculatoare lucrurile par limpezi în această privinţă: chiar dacă pare o înşiruire de adevăruri succesive algoritmice, pentru computer e vorba de fapt întotdeauna de acelaşi adevăr: UNU.

În „Matrix” se spunea la un moment dat ceva ce multora li s-ar părea un adevăr incontestabil, altora o insultă, însă cu certitudine conţine un sâmbure de adevăr şi în orice caz ar trebui să ne pună pe gânduri. Şi anume, că noi - oamenii - suntem o boală: boala acestei planete. Suntem singura specie neintegrată în natură şi mai mult, singura care modifică mediul în care trăieşte, de multe ori dovedindu-se că într-un mod (să spunem indulgent) puţin responsabil. În film se spunea, probabil exagerat, ca distrugem totul în jur şi apoi ne mutăm.

Putem spune, privind lucrurile dintr-o anumită perspectivă, că societatea umană s-a dezvoltat. Însă este cu adevărat vorba de o evoluţie? Ducem astăzi o viaţă mai bună, ca indivizi şi ca specie? De exemplu, în medicină lucurile par să fi evoluat, dispunem de medicamente, de tehnologie şi echipamente moderne, tratăm afecţiuni ce nu puteau fi vindecate în trecut. Însă ... parcă s-au înmulţit şi bolile ... Odată cu dezvoltarea parcă a crescut şi numărul problemelor cu care se confruntă omenirea.

Suntem praf de stele cu destinul în mâinile noastre, spunea în urmă cu vreo treizeci de ani Carl Sagan ...

Indiferent dacă suntem încununarea creaţiei dumnezeieşti sau a evoluţiei naturale, poate că ar fi bine să ne luăm rolul mai în serios.

Poate ar fi benefic - pentru noi şi pentru universul înconjurător -  ca toate demersurile noastre întru aflarea a ceea ce suntem şi a ceea ce ne înconjoară, a acelui ceva spre care ne îndreptăm, precum şi eforturile noastre pentru o viaţă mai bună, să le subscriem uneia şi aceleiaşi cunoaşteri, a unui singur adevăr, indiferent că-l numim Dumnezeu, Nirvana, Arhitect al Universului, Absolut, Principiu Unic, Lege, Natură ...

Altfel e posibil să ne întoarcem sau chiar să ne aflăm de fapt tot în stadiul Trilemei lui Gorgias:

Nu există nimic.

Chiar dacă există, nu putem cunoaşte.

Şi chiar dacă am cunoaşte, n-am putea comunica.

Poate că întrebarea cu care am început ar putea consemna totuşi un drum, o evoluţie a cunoaşterii umane, formulând-o astfel: de la Nimic Despre Nimic  la  Totul Despre Totul ...

            Depinde doar de noi.

           De fiecare în parte şi de toţi împreună.

Personalităţi gay din Antichitate pâna în prezent

Lipsită de inhibiţii şi moravuri, aşa cum este percepută astăzi, în antichitate, homosexualitatea era considerată o practică normală, fiind deja celebre cazurile împăraţilor romani... implicaţi în relaţii sexuale cu parteneri de acelaşi sex.  

De la Socrate şi Michelangelo, de la Oscar Wilde şi Radclyffe Hall, de la Sapho Isanos la Rock Hudson, de la Leonardo da Vinci şi Alexandru Macedon, toţi au împărtăşit "simpatii" pentru persoanele de acelaşi sex. 

Puţine personalităţi şi-au recunoscut deschis orientarea sexuală, însă rânduri risipite prin cronicile medievale şi tabloide gen paparazzi consemnează multe nume consacrate, după cum urmează în rândurile următoare.

Cezar şi Domiţian puteau avea orice bărbat la picioare, căsătoriile între homosexuali nefiind interzise de niciun legiuitor sau de vreun principiu.

Despre Cezar, faimosul lider al Romei Antice care i-a sucit minţile Cleopatrei, se spune că ar fi întors capul şi după bărbaţi, drept pentru a fost numit "bărbatul tuturor femeilor şi femeia oricărui bărbat". Tot Cezar este atras şi de dictatorul Nicomede IV al Bitiniei. Acest zvon s-a răspândit rapid, iar Cezar a ajuns să fie numit "Regina Bitiniei" de către unii din adversarii săi politici.

La rândul lui, Nero s-a căsătorit cu un sclav, un exemplu urmat mai târziu şi de împăratul roman de origine siriană, Elagabal. Tiberius şi Caligula au şocat lumea prin preferinţele sexuale şi excentricităţi, iar Traian şi Hadrian sunt alţi doi monarhi ale căror înclinaţii homosexuale nu mai erau un secret pentru nimeni.

Platon, cel mai cunoscut discipol al lui Socrate, a deprins nu doar tainele filosofice de la maestrul său. Fondatorul Academiei a fost un homosexual activ în vremea tinereţii şi a avut o mulţime de amanţi. În lucrarea sa "Simposium", pentru a ilustra cea mai înaltă formă a iubirii, Platon dă exemple din relaţii homosexuale.  

În schimb, Leonardo da Vinci a fost nevoit să se confrunte cu legea, fiind arestat pentru că ar fi întreţinut relaţii sexuale cu un bărbat de 17 ani. Acesta a fost achitat însă din lipsă de martori. Până la sfârşitul vieţii, cel care a reprezentat geniul Renaşterii, a trăit cu contele Melzi. 

Despre cel mai faimos tablou al sau, "Monalisa", se spune că este de fapt autoportretul faimosului artist.   

La fel de celebru şi la fel de gay a fost şi Michelangelo, care a sculptat cu atâta măiestrie formele perfecte ale lui "David".  

Dacă despre Goethe şi Oscar Wilde se ştie că au fost homosexuali, orientarea lui Shakespeare este încă incertă. 

Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Piotr Ilici Ceaikovski. Deşi a fost căsătorit, pentru faimosul compozitor mariajul s-a sfârşit repede, iar orientarea sexuală a artistului a ajuns să fie cunoscută şi de binefăcătoarea sa, care i-a retras generoasa finanţare de 6.000 de ruble pe an. 

Celebrul Hans Christian Andersen, care a scris peste 100 de poveşti pentru copii, este cunoscut însă şi pentru înflăcărarea cu care iubea bărbaţii. După ce a fost refuzat de mai multe femei, Andersen şi-a încercat norocul cu un dansator, cu un tânăr duce de Saxa şi cu Edvard Collin. 

În cazul lui Oscar Wilde, relaţia cu lordul Alfred Douglas îl aduce în declin. După patru ani, este arestat şi acuzat de relaţii homosexuale, la vremea respectivă interzise în Anglia.

Câţiva ani mai târziu primeşte o noua condamnare pentru aceiaşi faptă şi mai ales pentru viaţă libertină pe care o are, afişându-se public cu relaţiile sale. 

Dar şi paginile istoriei noastre dezvăluie personalităţi care îşi împărtăşeau focul amorului cu reprezentanţii sexului tare. 

"Cuvioasa" purtare ale unora dintre domnitorii români menţionată în cronicile istorice îl desemnează şi pe Radu cel Frumos, care nu işi păstra nici el iubirea doar pentru sexul frumos şi îşi dădea frâu liber senzualităţii.   

La rândul său, domnitorul Petru Cercel era unul dintre favoriţii lui Henric al III-lea, regele Franţei care, se spune că avea o curte întreagă de baieţandrii la dispoziţia lui.

Alexandru cel Mare, rege al Macedoniei, nu-şi oferea nici el iubirea doar pentru partea femeiască a umanităţii.

George Washington, primul preşedinte al Statelor Unite, s-a ferit să-şi declame deschis iubirea pe care o nutrea pentru Alexander Hamilton, ministrul sau de Finanţe.  

Un alt părinte al Americii, Abraham Lincoln, este bănuit că ar fi avut cel puţin o relaţie homosexuală. El a împărţit, în tinereţe, o cameră şi acelaşi pat cu un negustor pe nume Joshua Speed. Deşi ulterior s-a căsătorit, Lincoln a continuat să-i trimită scrisori "deosebit de tandre" lui Speed.

Şi pentru că vorbim de oficiali americani, nu este de neglijat şi cazul celebrului J. Edgar Hoover căruia îi plăcea să se îmbrace în rochii lungi, negre, atunci când se întâlnea cu partenerul său.

Elton John, pe numele său adevărat Reginald Kenneth Dwight, este unul dintre primele personalităţi reprezentative secolului nostru care şi-a recunoscut înclinaţia sexuală. La sfârşitul anului 1970 declara că este bisexual. Deşi se căsătoreşte cu Renate Blauel, după cinci ani, declară că a fost o căsătorie de compromis, iar el este de fapt homosexual.  

Câţiva ani mai târziu, prietenul sau, Ryan White, moare după ce este diagnosticat cu SIDA.

Viaţa personală a lui Freddie Mercury a fost una foarte tumultoasă. După o lungă prietenie cu Mary Austin, începe o relaţie cu unul dintre producătorii săi.  

Acesta începe apoi să frecventeze localurile gay din New York, unde întâlneşte diferiţi parteneri de scurtă durată. În anul 1985 începe relaţia cu Jim Hutton, care rămâne alături de Freddy până la moartea lui.  

Cu o zi înainte să moară, Freddie a recunoscut oficial într-un comunicat de presă că are SIDA, după ce a încercat în nenumărate rânduri să ascundă acest lucru. 

După numeroase presiuni din partea presei, George Michael a confirmat că este homosexual. A avut o relaţie cu Anselmo Feleppa, care a decedat din cauza virusului Hiv. Melodia "Jesus to a Child" a fost compusă special în memoria lui Anselomo. 

Implicat în nenumărate scandaluri sexuale, cel mai mediatizat este însă cel din 1998, când a fost prins întreţinând relaţii sexuale cu un bărbat într-o toaletă publică. 

Şi în breasla designerilor, succesul profesional ascunde pasiuni homosexuale. Armani, Dolce, Gabbana, Dior şi Versace,  Yves Saint-Laurent şi Pierre Berg sunt nume consacrate în domeniul modei şi la fel de cunoscute pentru această înclinaţie. 

Gianni Versace este una dintre cele mai cunoscute personalităţi gay din istorie, legătură memorabilă fiind cea cu Antonio D'amico cu care a trăit vreme de 11 ani. A fost asasinat în anul 1997 de Andrew Cunanan, care în ultimile 3 luni de viaţă a ucis doi dintre amanţii lui şi pe Gianni Versace din motive neclare.  

Michael Callen, artistul trupei "The Flirtations", Clay Aiken, cel care a a participat la emisiunea  "American Idol" şi celebrul blogger american Perez Hilton se numără, de asemenea, printre personalităţile care şi-au recunoscut fantezia senzuală.

Lesbiene celebre – Printre acestea se număra Ellen DeGeneres şi Portia de Rossi, votat de curând cel mai popular cuplu din show-bizz, Cynthia Nixon, actriţa din "Sex and the City" şi Christine Marinoni, logodite deja, dar şi tânăra actriţă Lindsay Lohan, care a avut o relaţie tumultoasă cu dj-ul Samantha Ronson.

2012 – 12 productii cinematografice grandioase

The Great Gatsby

Director – Baz Luhrmann

Cast – Leonardo DiCaprio, Carey Mulligan, Joel Edgerton, Tobey Maguire

World Premiere – 11/2012

Lincoln

Director – Steven Spielberg

Cast – Joseph Gordon-Levitt, Daniel Day-Lewis, Tommy Lee Jones

World Premiere – 12/2012

Django Unchained

Director – Quentin Tarantino

Cast – Jamie Foxx, Don Johnson si Leonardo DiCaprio

World Premiere – 04/01/2013

Great Expectations

Director – Mike Newell

Cast: – Ralph Fiennes, Helena Bonham Carter, Jeremy Irvine

World Premiere – 11/2012

Les Miserables

Director – Tom Hooper

Cast – Hugh Jackman, Russell Crowe, Anne Hathaway, Amanda Seyfried

World Premiere – 7/12/2012

Gravity

Director – Alfonso Cuarón

Cast – Sandra Bullock, George Clooney

World Premiere – 30/11/2012

Zero Dark Thirty II (ex-Kill Bin Laden)

Director – Kathryn Bigelow

Cast – Chris Pratt, Jessica Chastain si Joel Edgerton

World Premiere – 19/12/2012

. 

Argo

Director – Ben Affleck

Cast – Ben Affleck, Bryan Cranston si John Goodman

World Premiere – 21/09/2012

Life of Pi

Director – Ang Lee

Cast – Suraj Sharma, Irrfan Khan, Tobey Maguire

World Premiere – 21/12/2012

The Dark Knight Rises

Director – Christopher Nolan

Cast – Christian Bale, Joseph Gordon-Levitt, Tom Hardy

World Premiere – 27/07/2012

The Hobbit: An Unexpected Journey

Director – Peter Jackson

Cast – Martin Freeman, Ian McKellen, Richard Armitage

World Premiere – 14/12/2012

Prometheus

Director – Ridley Scott

Cast – Noomi Rapace, Charlize Theron, Michael Fassbender, Patrick Wilson

World Premiere – 08/06/2012

Test de anduranta

Gasiti minimum 10 diferente, strict din punct de vedere muzical, dintre melodiile de mai jos. 

Succes!




P.S.: Faptul ca una e in portugheza si alta in romana nu se ia in considerare!

Filmele toamnei... la feminin!

Toamna aduce cele mai asteptate filme ale anului, conform criticilor, favorite pt a castiga cele mai ravnite premii din industrie, Oscarurile.

Deliciul acestora este dat de faptul ca asistam la o explozie de feminitate... regizorala si actoriceasca.

Pentru ca am reusit sa vad cateva dintre premierele ce urmeaza, am decis sa va impartasesc si totodata sa va si recomand ceea ce eu am admirat.

Am inceput maratonul cinematografic cu Darren Arnofosky, parintele capodoperei devenita film-cult, Requiem for a dream. Natalie Portman s-a maturizat cu siguranta prin rolul din Black swann, in care da viata povestii balerinei care obtine rolul principal din Lacul lebedelor, cel mai ravnit la acea vreme. Posibil sa vedem o a doua poveste ce-o prezinta pe actrita in cursa pt Oscar.

Pe de alta parte, viziunea intunecata, abisala - psihanalitic vorbind - a regizorului, prezinta in plan secund rivalitatea dintre doua balerine de varste diferite.

Nicole Kidman, deja castigatoare a unui Oscar pt. magistrala intepretare a scriitoarei lesbiene de mare succes Virginia Woolf in The Hours, nu se dezminte nici in Rabbit hole, Maniera de-a construi personajul din acest film respira naturalete, veridicitate, asadar un joc actoricesc studiat indelung.

Subiectul filmului, tragedia unor parinti care-si pierd fiul intr-un accident de masina, este preluat dintr-o piesa de teatru contemporana, aceasta, la randul ei, avandu-si radacinile intr-un fapt real.

The Tempest isi are izvoarele tot intr-o piesa de teatru si este transpus pe pelicula de Julie Taymor, una dintre putinele femei-regizor importante, cunoscuta pt biograficele Titus Andronicus si Frida cu Salma Hayek, în care, celebra pictorita Frida Khalo este prezentata extrem de colorat.

Filmul este un must see cel putin pt. jocul remarcabil al lui Hellen Mirren, interpreta Reginei Elisabeta a II-a din The Queen, rol ce i-a adus Oscarul.

Un grup de tineri confuzi, intr-o ecranizare imaginata diferit de viziunea majoritatii, in interpretarea actritelor Carrey Mulligan, Keira Knightley si Charlotte Rampling.

Cu un titlu simplu, dar de efect - Never let me go – regizat de autorul ravasitorului The Remains of the day, Kazuo Ishiguro, filmul emotioneaza orice insensibil si ridica intrebari interesante cu privire la formarea personalitatii si tranzitia catre maturitate a unei adolescente "altfel".

Am lasat pt. finalul articolului un superlativ regizoral feminin... Este vorba despre Sofia Coppola, fiica lui Francis Ford Coppola, cea care a spulberat mituri, bariere, idei preconcepute, semnand regia controversatului Lost in Translation, devenind astfel prima femeie de origine americana din istorie nominalizata la Oscar.

Si pentru ca nu se putea abate de la premiere in domeniu, Somewhere - filmul despre care voiam initial sa va spun - i-a adus anul acesta Leul de Aur la Festivalul de Film de la Venetia, devenind astfel prima femeie de origine americana ce castiga acest trofeu, prevestind astfel si sansa pt. unei a doua nominalizari la Oscar. Si daca privim ce spune critica de specialitate, se pare ca avem aici descoperirea revelatiei anului in persoana lui Ellen Fanning, sora cunoscutei Dakota Fanning, deja familiara publicului prin rolurile din Babel si The curious case of Benjamin Button.

Review Artificial Intelligence – Steven Spielberg

„Artificial Intelligence” reprezintă o combinaţie reuşită de aventură, dramă şi science-fiction specifică stilului cu care ne-a obişnuit Steven Spielberg.

Filmul, apărut în anul 2001, redă povestea unui copil-robot care încearcă să devină uman şi să câştige astfel dragostea mamei sale.

Acţiunea se petrece în viitor, într-o perioadă în care efectele încălzirii globale sunt devastatoare. Calotele glaciare s-au topit, apele acoperind aproape tot uscatul. Numărul fiinţelor umane este unul limitat, condiţionat de mediu, iar existenţa acestora se desfăşoară alături de cea a roboţilor. Natalitatea este sever controlată, fiecare familie având dreptul la un singur copil.

În aceste condiţii, comunitatea oamenilor de ştiinţă încearcă să creeze un copil robot, un copil ireal, dar a cărui dragoste să fie umană. Experimentul reuşeşte şi astfel ia naştere David, o formă de inteligenţă artificială ce judecă în algoritmi ai fericirii, urii şi iubirii.

La iniţiativa cercetătorilor, David este încredinţat unui cuplu de angajaţi ai companiei: Henry şi Monica, al căror fiu natural se află în stare criogenică, în urma unui accident. Deşi iniţial reticentă, Monica îl acceptă pe David ca pe un fiu iar lucrurile evoluează firesc până când Martin, copilul adevărat al acesteia, îşi revine. Întoarcerea sa acasă declanşează o serie de evenimente care îi determină pe cei doi părinţi să îl abandoneze pe David, alături de jucăria sa electronică Teddy, în pădure.

De aici începe aventura, copilul pornind în căutarea Zânei Albastre –care îl transformase pe Pinocchio în om- cu scopul de a deveni la rândul său uman şi a câştiga dragostea mamei sale.

Alături de Gigolo Joe, un mecha ce fusese creat pentru a oferi plăcere oamenilor, David reuşeşte să ajungă „la capătul lumii”, „unde leii plâng”, unde speră că o va găsi pe Zâna Albastră.

Aici însă, copilul îşi întâlneşte creatorul, profesorul Tobby, de la care află, spre dezamăgirea sa, că nu va putea niciodată deveni uman.

David nu poate accepta acest răspuns şi, scufundându-se pe străzile inundate ale Manhattan-ului, va sta în faţa unei statui a Zânei Albastre timp de 2000 de ani, implorând-o să îl transforme în om.

Găsit de o altă formă de viată, urmaşi ai inteligenţei artificiale, după tot acest timp lui David i se va îndeplini visul şi va petrece o zi alături de mama sa (readusă în timp), bucurându-se de dragostea ei.

Filmul reprezintă o exemplificare extraordinar de sugestivă a unei probleme de etică: copilul robot îşi va iubi veşnic şi necondiţionat părinţii cu o dragoste umană. Dar omul va returna pentru totdeauna aceste sentimente?

Dincolo de acest aspect, operăm cu două lumi diferite –universul orga şi cel mecha- şi totuşi asemănătoare. În acest context putem studia conceptele oferite de W. Lippmann şi Gabriel Tarde, raportându-ne la exemple edificatoare din film.

Walter Lippmann vorbeşte despre lumea din afară şi imaginile din mintea noastră, despre ceea ce este realitatea şi lucrurile pe care noi le considerăm a fi reale şi în funcţie de care noi acţionăm, generând consecinţe, efecte vizibile în plan concret.

Teoria sa poate fi cu uşurinţă aplicată în cayul presonajului principal al filmului, David. Deşi nu este un copil real, tot ce simte el sunt sentimente umane, gânduri şi afecte cu nimic diferite de ale unui copil de zece ani.

Evoluţia sa, care reprezintă şi traseul narativ al filmului, se desfăşoară în baza imaginilor care există în mintea sa. Acestea nu sunt cu nimic diferite de cele ale unei presoane obişnuite şi au luat naştere în momentul în care Monica îi citeşte un cod alcătuit dintr-o serie de cuvinte: Cirrus, Socrate, Particle, Decibel, Uragan, Delfin, Lalea, Monica, David.

După cum spuneam, personajul îşi conştientizează condiţia de mecha, dar nimic nu îl poate întoarce din drumul său pentru că imaginile din mintea sa îi garantează că poate deveni uman. Povestea lui Pinocchio, transformat în om de către Zâna Albastră, reprezintă garanţia că şi David ar putea reuşi.

Singurul sentiment pe care David îl poate avea în legătură cu un fapt cu care nu a avut contact direct, este generat de imaginile din capul său. Personajul ştie de existenţa unui loc „de la capătul lumii”, „unde leii plâng” şi de faptul că acolo ar putea-o găsi pe Zâna Albastră, aceste cunoştinţe fiind generate de o serie de imagini dobândite, dar niciodată verificate.

Lumea din mintea sa îi determină eforturile, speranţele, dar nu garantează şi rezultatele, împlinirile. David porneşte într-o aventură ghidat de ceea ce îi spun imaginile din mintea sa, însă niciodată nu va ajunge la rezultatul mult dorit: nu va deveni niciodată uman.

Acţiunile sale se sprijină pe iluzia unei cunoaşteri autentice a realităţii, însă aceasta este mult mai complexă. Personajul operează cu o selecţie a faptelor care să îi permită să se adapteze realului pe care îl reconstruieşte într-o manieră mai simplă.

Pseudo-mediul lui David se naşte din existenţa unei naturi umane care i-a fost fidel imprimată şi condiţiile în care personajul evoluează: mediul familial, lipsa iubirii mamei sale. Rezultă de aici un mod specific de acţiona, cu efecte vizibile în plan concret. Un astfel de exemplu este scena în care David îi taie noaptea o şuviţă de păr Monicăi, la îndemnul fratelui său Martin, sperând că astfel va câştiga iubirea femeii.

Teoria lui W. Lippmann poate fi aplicată şi în cazul celorlalte personaje. Avem astfel de-a face cu Henry şi Monica – părinţii lui David, comunitatea oamenilor de ştiinţă care îl creează pe copil, comunitatea locuitorilor oraşului şi grupul de copii apropiat lui Martin. Fiecare dintre aceste personaje, colective sau individuale, manifestă faţă de David o atitudine generată de imaginile ce constituie pseudo-mediul lor.

Pentru Henry şi Monica, David este un potenţial fiu. Pentru creatorii săi – primul exemplar al unui experiment reuşit, pentru ceilalţi oameni- o ameninţare imensă la adresa fiinţei umane, iar pentru Martin şi prietenii săi – o simplă jucărie.

La fel de aplicabilă în cazul acestui film este teoria stereotipurilor, enunţată de W. Lippmann.

Pe parcursul filmului putem observa cum acestea – imagini ordonate, mai mult sau mai putin consistente ale lumii, cărora li s-au adaptat obiceiurile, gusturile, capacităţile şi speranţele noastre – influenţează evoluţia personajelor.

Crearea lui David are loc în baza unui stereotip. S-a dorit existenţa unui copil cuminte, iubitor, niciodată bolnav, care să nu reprezinte nici un fel de problemă pentru părinţii săi, şi care să-i iubească necondiţionat.

Secvenţa în care Monica îl abandonează de David în pădure scoate la iveală un alt stereotip. Femeia afirmă: „Îmi pare rău că nu ţi-am povestit despre lumea în care trăim”. Cuvintele sale reflectă reprezentarea cu care ea operează, şi însuşi actul abandonării lui David vine în protejarea unui alt stereotip: liniştea familiei, conservarea unităţii modului de viaţă comfortabil.

Existenţa stereotipurilor şi utilizarea lor ca metodă de apărare împotriva distrugerii unui echilibru poate fi abservată în mai multe scene ale filmului.

Astfel, confruntată cu problema acceptării lui David, Monica îi reproşează lui Henry: „Nu există înlocuitor pentru propriul tău fiu!”. Cu toate acestea, în situaţia de faţă avem de-a face cu o integrare a noii ordini în vechiul sistem de referinţă şi o modificare a acestuia. Mama îl acceptă pe noul fiu, reuşind să treacă peste imaginile preexistente.

Nu acelaşi lucru se întâmplă însă şi în cazul mulţimii efervescente, la evenimentul distrugerii roboţilor. Lozinca lor: „Adevărata carne!” reflectă stereotipul în baza căruia acţionează, iar comportamentul distructiv indică mecanismele de apărare în faţa civilizaţiei mecha.

Pe aceeaşi mulţime putem analiza unul din conceptele propuse de Gabriel Tarde. Avem de-a face cu un grup amorf, cu o adunare impulsionată de câţiva indivizi care instigă la vânătoarea şi moartea roboţilor.

Este un caz tipic de contagiune a unor sentimente, a unor reacţii iraţionale şi impulsive; o mulţime pătimaşă, furioasă şi intolerantă ce strigă: „La moarte!”

Însă una din trăsăturile sale fundamentale, instabilitatea, poate fi remarcată in scena tentativei execuţiei lui David. Deşi moderatorul spectacolului afirmă: „Fie ca cel care nu are implantat nici un cip să arunce primul piatra!”, lumea este păcălită de înfăţişarea perfect umană a lui David şi îşi întoarce furia asupra celui dintâi.

Un alt concept al lui Gabriel Tarde aplicabil în cazul acestui film este teoria imitaţiei. Însuşi autorul afirmă că evoluţia noastră are la bază imitaţia comportamentelor celorlalţi. Cel mai relevant exemplu este educaţia lui David şi felul în care acesta încearcă să intre în pielea unui personaj uman.

Scena în care băiatul încearcă să mănânce, deşi îi este interzis, acest lucru punându-i în pericol circuitele, este un exemplu relevant.

Mai avem apoi de-a face cu universul mecha, lume ce reprezintă o reproducere fidelă a universului orga. Toate comportamentele roboţilor au la bază imitaţia celor umane.

În ansamblu, filmul reprezintă o punere în scenă extraordinar de reuşită a unor elemente pe care oamenii nu le percep îndeajuns de clar în momentul de faţă. Pericolul încălzirii globale, al dezvoltării unei civilizaţii surogat, al dispariţiei ca rasă, sunt chestiuni asupra cărora se ridică multe semne de întrebare.

Dincolo de aceste aspcte, filmul pune în valoare comportamente umanece pot fi ilustrate prin prisma conceptelor lui W. Lippmann şi G. Tarde.

Existenţa pseudo-mediului şi a stereotipurilor în baza cărora acţionăm este evidentă în cadrul acestui film. David va lupta fără nici o clipă de ezitare pentru dragostea mamei sale, deoarece crede că poate deveni uman. Oamenii de ştiinţă vor lupta pentru a costrui robotul perfect, trecând peste orice problemă de etică, deoarece cred în această reuşită.

Monica va abandona un copil ce nu este uman, dar a cărui dragoste este mai profundă decât a unui om, deoarece crede că aceasta va asigura liniştea familiei sale.

Toată acţiunea filmului este condiţionată de imaginile din mintea personajelor, iar cel mai trist lucru este acela că problema fundamentală etică a filmului îşi află originea tot în acest pseudo-mediu.

Omul va primi o fiinţă care să-l iubească veşnic şi necondiţionat. Dar dragostea sa va fi la rându-i veşnică? Din nefericire, nu. Iar aceasta pentru că interacţionăm cu realul prin intermediul unui pseudo-mediu, iar condiţiile care duc la naşterea acestuia sunt schimbătoare.

Bafta Winners 2010

Aseara la Londra a avut loc decernarea premiilor Academiei Britanice de Film. Intotdeauna am urmarit acest eveniment, nu doar pt. faptul ca poate "prezice" castigatorii de la Oscar - ce urmeaza a fi decernate la putin timp dupa Bafta - cat pt. faptul ca intotdeauna au existat diferente mari intre Bafta si Oscar si pt. ca, personal, am fost mai aproape de adevar in ceea ce priveste "the best thing" referitor la cele mai bune filme ale anului. Ma bucur nespus de mult ca Avatar n-a luat decat doua premii: pt. efecte speciale si pt. design. Intr-adevar, merita aceste premii, nimic de comentat. Daaaarrrrrr..... marele castigator al serii a fost drama The Hurt Locker! Yupiiii! A avut la fel de multe nominalizari ca si Avatar, adica 6, si l-a depasit. Probabil James Cameron turbeaza avand in vedere ca regizoarea filmului castigator este fosta sa sotie. Filmul ce ne prezinta o poveste despre Razboiul din Irak a castigat premiile pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor, cea mai buna cinematografie, cel mai bun scenariu original, cel mai bun sunet si cea mai buna editare. Cel mai bun film de animatie a fost desemnat Up, iar premiile pentru make up & hairstyling si costume au mers catre The Young Victoria. Nu am avzut aceste doua filme inca. Up nu cred ca merg sa-l vad pt. ca nu-mi plac animatiile, dar pe The Young Victoria da. Astept sa vad ca se respecta adevarul istoric si ca se reface culoarea locala conform premiilor Bafta primite. Premiul pentru cel mai bun scenariu adaptat a fost castigat de Up in the air si premiul pentru cea mai buna muzica a revenit (surprinzator sau nu!) animatiei Up.

Am lasat la final categoriile mele preferate: actorii! Cel mai bun actor in rol prinipal a fost desemnat Colin Firth pt. rolul din A single man, filmul de debut ca regizor al lui tom Ford, fost director de creatie la Gucci, iar Carey Mulligan a castigat premiul pt cea mai buna actrita in rol principal pt. interpretarea din An education. Pentru rolurile secundare nicio surpriza. Cum era de asteptat Christopher Waltz a castigat pt. interpretarea din Inglorious basterds al lui Tarantino, iar Mo'nique a luat premiul pt. rolul magistral facut din Precious: based on the novel Push by Sapphire.

Cazul Traistariu si homofobia presei romanesti!

De cateva zile incoace televiziunile au luat-o razna! Toate: Pro Tv, Antena 1, Kanal D, Antena 2, Prima TV, Acasa TV etc. De ce? L-au promovat (direct sau nu) pe Tarky cel care se autonumeste Tarkan din Onesti, un "cantaret" de manele turcesti (cel putin asa spune el ca se numeste genul pe care-l "urla") care se pregateste sa reprezinte Romania la Eurovision. Ce gluma buna! Acesta nu a dorit sa iasa din anonimatul oraselului sau uitat de lume peste Dealurile Moldovei decat spunand ca a avut o relatie mai mult decat amicala cu Mihai Traistariu (sau Posetariu cum vazusem scris pe undeva... candva...). Bun! Ca sa fie circul si mai mare mai introducem pe sticla niste personaje. Evident Mihai Traistariu care incerca sa ne demonstreze cu un glas de prvighetoare ametita cat de hetero (eventual hetero-pasiv) e el! In plus... pentru condimentare unele televiziuni au adaugat una bucata Naomy si una bucata Nikita, asta ceva gen bomboanele de pe coliva. Si gata! Am avut circ si paine! Vai, ce ne-a mai placut! NOT! Personal, am dat cu bleox de mi s-a luat! Am intors tot youtube-ul pe dos doar doar sa vad tot macar sa stiu cand scriu pe blog ce scriu si sa nu ma trezesc in necunostiinta de cauza.

Concluzii:

1. Prima concluzie o puteti citi la Tudor Chirila. Poate cea mai importanta concluzie a acestui circ, singura care ar trebui sa ne puna niste intrebari la care sa ne raspundem logic, clar, coerent, rational si cum mai vreti.

2. Mihai Traistariu e gay. Ca nu vrea sa recunoasca public acest lucru e treaba lui. De vazut se vede de la sapte poste chestia asta. Nu vad de ce trebuie sa fie pus la zid pentru asta. Sunt ai altii, poate mai importanti in tara asta decat el si mai mediatizati, si nu fac public acest aspect.

3. Romanilor le place circoteca TV de nu-i mai satura Dumnezeu! Daca am schimba aceste pseudo-emisiuni de mahala cu ceva emisiuni de cultura cred c-ar scadea aproape de zero ratingurile televiziunilor. Halal popor! Vorba aia" "prosti, dar multi!".