Se afișează postările cu eticheta top regizori. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta top regizori. Afișați toate postările

vineri, 30 decembrie 2011

Top 30 filme de vazut intr-o viata

1. A Clockwork Orange, 1971, Stanley Kubrick
2. Requiem for a Dream, 2000, Darren Aronofsky
3. Martyrs, 2008, Pascal Laugier
4. Shining, 1980, Stanley Kubrick
5. La mala educación, 2004, Pedro Almodovar
6. Dogville, 2003, Lars von Trier
7. The Truman Show, 1998, Peter Weir
8. Psycho, 1960, Alfred Hitchcock
9. Pulp Fiction, 1994, Quentin Tarantino
10. Sophie's Choice, 1982, Alan J. Pakula
11. Andrei Rublev, 1966, Andrei Tarkovsky
12. The Godfather, 1972, Francis Ford Coppola
13. A.I. Artificial Intelligence, 2001, Steven Spielberg
14. Eyes Wide Shut, 1999, Stanley Kubrick
15. Taxi Driver, 1976, Martin Scorsese
16. 2001: A Space Odyssey, 1968, Stanley Kubrick
17. Les invasions barbares, 2003, Denys Arcand
18. One Flew Over the Cuckoo’s Nest, 1975, Milos Forman
19. Trainspotting, 1996, Danny Boyle
20. Le fabuleux destin d’Amélie Poulain, 2001, Jean-Pierre Jeunet
21. La dolce vita, 1960, Federico Fellini
22. Amadeus, 1984, Milos Forman
23. Fight Club, 1999, David Fincher
24. A Beautiful Mind, 2001, Ron Howard
25. Full Metal Jacket, 1987, Stanley Kubrick
26. Elephant, 2003, Gus van Sant
27. Schindler's List, 1993, Steven Spielberg
28. Philadelphia, 1993, Jonatham Demme
29. Lost in Translation, 2003, Sofia Coppola
30. Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street, 2007, Tim Burton

luni, 15 noiembrie 2010

Review Artificial Intelligence – Steven Spielberg

„Artificial Intelligence” reprezintă o combinaţie reuşită de aventură, dramă şi science-fiction specifică stilului cu care ne-a obişnuit Steven Spielberg.

Filmul, apărut în anul 2001, redă povestea unui copil-robot care încearcă să devină uman şi să câştige astfel dragostea mamei sale.

Acţiunea se petrece în viitor, într-o perioadă în care efectele încălzirii globale sunt devastatoare. Calotele glaciare s-au topit, apele acoperind aproape tot uscatul. Numărul fiinţelor umane este unul limitat, condiţionat de mediu, iar existenţa acestora se desfăşoară alături de cea a roboţilor. Natalitatea este sever controlată, fiecare familie având dreptul la un singur copil.

În aceste condiţii, comunitatea oamenilor de ştiinţă încearcă să creeze un copil robot, un copil ireal, dar a cărui dragoste să fie umană. Experimentul reuşeşte şi astfel ia naştere David, o formă de inteligenţă artificială ce judecă în algoritmi ai fericirii, urii şi iubirii.

La iniţiativa cercetătorilor, David este încredinţat unui cuplu de angajaţi ai companiei: Henry şi Monica, al căror fiu natural se află în stare criogenică, în urma unui accident. Deşi iniţial reticentă, Monica îl acceptă pe David ca pe un fiu iar lucrurile evoluează firesc până când Martin, copilul adevărat al acesteia, îşi revine. Întoarcerea sa acasă declanşează o serie de evenimente care îi determină pe cei doi părinţi să îl abandoneze pe David, alături de jucăria sa electronică Teddy, în pădure.

De aici începe aventura, copilul pornind în căutarea Zânei Albastre –care îl transformase pe Pinocchio în om- cu scopul de a deveni la rândul său uman şi a câştiga dragostea mamei sale.

Alături de Gigolo Joe, un mecha ce fusese creat pentru a oferi plăcere oamenilor, David reuşeşte să ajungă „la capătul lumii”, „unde leii plâng”, unde speră că o va găsi pe Zâna Albastră.

Aici însă, copilul îşi întâlneşte creatorul, profesorul Tobby, de la care află, spre dezamăgirea sa, că nu va putea niciodată deveni uman.

David nu poate accepta acest răspuns şi, scufundându-se pe străzile inundate ale Manhattan-ului, va sta în faţa unei statui a Zânei Albastre timp de 2000 de ani, implorând-o să îl transforme în om.

Găsit de o altă formă de viată, urmaşi ai inteligenţei artificiale, după tot acest timp lui David i se va îndeplini visul şi va petrece o zi alături de mama sa (readusă în timp), bucurându-se de dragostea ei.

Filmul reprezintă o exemplificare extraordinar de sugestivă a unei probleme de etică: copilul robot îşi va iubi veşnic şi necondiţionat părinţii cu o dragoste umană. Dar omul va returna pentru totdeauna aceste sentimente?

Dincolo de acest aspect, operăm cu două lumi diferite –universul orga şi cel mecha- şi totuşi asemănătoare. În acest context putem studia conceptele oferite de W. Lippmann şi Gabriel Tarde, raportându-ne la exemple edificatoare din film.

Walter Lippmann vorbeşte despre lumea din afară şi imaginile din mintea noastră, despre ceea ce este realitatea şi lucrurile pe care noi le considerăm a fi reale şi în funcţie de care noi acţionăm, generând consecinţe, efecte vizibile în plan concret.

Teoria sa poate fi cu uşurinţă aplicată în cayul presonajului principal al filmului, David. Deşi nu este un copil real, tot ce simte el sunt sentimente umane, gânduri şi afecte cu nimic diferite de ale unui copil de zece ani.

Evoluţia sa, care reprezintă şi traseul narativ al filmului, se desfăşoară în baza imaginilor care există în mintea sa. Acestea nu sunt cu nimic diferite de cele ale unei presoane obişnuite şi au luat naştere în momentul în care Monica îi citeşte un cod alcătuit dintr-o serie de cuvinte: Cirrus, Socrate, Particle, Decibel, Uragan, Delfin, Lalea, Monica, David.

După cum spuneam, personajul îşi conştientizează condiţia de mecha, dar nimic nu îl poate întoarce din drumul său pentru că imaginile din mintea sa îi garantează că poate deveni uman. Povestea lui Pinocchio, transformat în om de către Zâna Albastră, reprezintă garanţia că şi David ar putea reuşi.

Singurul sentiment pe care David îl poate avea în legătură cu un fapt cu care nu a avut contact direct, este generat de imaginile din capul său. Personajul ştie de existenţa unui loc „de la capătul lumii”, „unde leii plâng” şi de faptul că acolo ar putea-o găsi pe Zâna Albastră, aceste cunoştinţe fiind generate de o serie de imagini dobândite, dar niciodată verificate.

Lumea din mintea sa îi determină eforturile, speranţele, dar nu garantează şi rezultatele, împlinirile. David porneşte într-o aventură ghidat de ceea ce îi spun imaginile din mintea sa, însă niciodată nu va ajunge la rezultatul mult dorit: nu va deveni niciodată uman.

Acţiunile sale se sprijină pe iluzia unei cunoaşteri autentice a realităţii, însă aceasta este mult mai complexă. Personajul operează cu o selecţie a faptelor care să îi permită să se adapteze realului pe care îl reconstruieşte într-o manieră mai simplă.

Pseudo-mediul lui David se naşte din existenţa unei naturi umane care i-a fost fidel imprimată şi condiţiile în care personajul evoluează: mediul familial, lipsa iubirii mamei sale. Rezultă de aici un mod specific de acţiona, cu efecte vizibile în plan concret. Un astfel de exemplu este scena în care David îi taie noaptea o şuviţă de păr Monicăi, la îndemnul fratelui său Martin, sperând că astfel va câştiga iubirea femeii.

Teoria lui W. Lippmann poate fi aplicată şi în cazul celorlalte personaje. Avem astfel de-a face cu Henry şi Monica – părinţii lui David, comunitatea oamenilor de ştiinţă care îl creează pe copil, comunitatea locuitorilor oraşului şi grupul de copii apropiat lui Martin. Fiecare dintre aceste personaje, colective sau individuale, manifestă faţă de David o atitudine generată de imaginile ce constituie pseudo-mediul lor.

Pentru Henry şi Monica, David este un potenţial fiu. Pentru creatorii săi – primul exemplar al unui experiment reuşit, pentru ceilalţi oameni- o ameninţare imensă la adresa fiinţei umane, iar pentru Martin şi prietenii săi – o simplă jucărie.

La fel de aplicabilă în cazul acestui film este teoria stereotipurilor, enunţată de W. Lippmann.

Pe parcursul filmului putem observa cum acestea – imagini ordonate, mai mult sau mai putin consistente ale lumii, cărora li s-au adaptat obiceiurile, gusturile, capacităţile şi speranţele noastre – influenţează evoluţia personajelor.

Crearea lui David are loc în baza unui stereotip. S-a dorit existenţa unui copil cuminte, iubitor, niciodată bolnav, care să nu reprezinte nici un fel de problemă pentru părinţii săi, şi care să-i iubească necondiţionat.

Secvenţa în care Monica îl abandonează de David în pădure scoate la iveală un alt stereotip. Femeia afirmă: „Îmi pare rău că nu ţi-am povestit despre lumea în care trăim”. Cuvintele sale reflectă reprezentarea cu care ea operează, şi însuşi actul abandonării lui David vine în protejarea unui alt stereotip: liniştea familiei, conservarea unităţii modului de viaţă comfortabil.

Existenţa stereotipurilor şi utilizarea lor ca metodă de apărare împotriva distrugerii unui echilibru poate fi abservată în mai multe scene ale filmului.

Astfel, confruntată cu problema acceptării lui David, Monica îi reproşează lui Henry: „Nu există înlocuitor pentru propriul tău fiu!”. Cu toate acestea, în situaţia de faţă avem de-a face cu o integrare a noii ordini în vechiul sistem de referinţă şi o modificare a acestuia. Mama îl acceptă pe noul fiu, reuşind să treacă peste imaginile preexistente.

Nu acelaşi lucru se întâmplă însă şi în cazul mulţimii efervescente, la evenimentul distrugerii roboţilor. Lozinca lor: „Adevărata carne!” reflectă stereotipul în baza căruia acţionează, iar comportamentul distructiv indică mecanismele de apărare în faţa civilizaţiei mecha.

Pe aceeaşi mulţime putem analiza unul din conceptele propuse de Gabriel Tarde. Avem de-a face cu un grup amorf, cu o adunare impulsionată de câţiva indivizi care instigă la vânătoarea şi moartea roboţilor.

Este un caz tipic de contagiune a unor sentimente, a unor reacţii iraţionale şi impulsive; o mulţime pătimaşă, furioasă şi intolerantă ce strigă: „La moarte!”

Însă una din trăsăturile sale fundamentale, instabilitatea, poate fi remarcată in scena tentativei execuţiei lui David. Deşi moderatorul spectacolului afirmă: „Fie ca cel care nu are implantat nici un cip să arunce primul piatra!”, lumea este păcălită de înfăţişarea perfect umană a lui David şi îşi întoarce furia asupra celui dintâi.

Un alt concept al lui Gabriel Tarde aplicabil în cazul acestui film este teoria imitaţiei. Însuşi autorul afirmă că evoluţia noastră are la bază imitaţia comportamentelor celorlalţi. Cel mai relevant exemplu este educaţia lui David şi felul în care acesta încearcă să intre în pielea unui personaj uman.

Scena în care băiatul încearcă să mănânce, deşi îi este interzis, acest lucru punându-i în pericol circuitele, este un exemplu relevant.

Mai avem apoi de-a face cu universul mecha, lume ce reprezintă o reproducere fidelă a universului orga. Toate comportamentele roboţilor au la bază imitaţia celor umane.

În ansamblu, filmul reprezintă o punere în scenă extraordinar de reuşită a unor elemente pe care oamenii nu le percep îndeajuns de clar în momentul de faţă. Pericolul încălzirii globale, al dezvoltării unei civilizaţii surogat, al dispariţiei ca rasă, sunt chestiuni asupra cărora se ridică multe semne de întrebare.

Dincolo de aceste aspcte, filmul pune în valoare comportamente umanece pot fi ilustrate prin prisma conceptelor lui W. Lippmann şi G. Tarde.

Existenţa pseudo-mediului şi a stereotipurilor în baza cărora acţionăm este evidentă în cadrul acestui film. David va lupta fără nici o clipă de ezitare pentru dragostea mamei sale, deoarece crede că poate deveni uman. Oamenii de ştiinţă vor lupta pentru a costrui robotul perfect, trecând peste orice problemă de etică, deoarece cred în această reuşită.

Monica va abandona un copil ce nu este uman, dar a cărui dragoste este mai profundă decât a unui om, deoarece crede că aceasta va asigura liniştea familiei sale.

Toată acţiunea filmului este condiţionată de imaginile din mintea personajelor, iar cel mai trist lucru este acela că problema fundamentală etică a filmului îşi află originea tot în acest pseudo-mediu.

Omul va primi o fiinţă care să-l iubească veşnic şi necondiţionat. Dar dragostea sa va fi la rându-i veşnică? Din nefericire, nu. Iar aceasta pentru că interacţionăm cu realul prin intermediul unui pseudo-mediu, iar condiţiile care duc la naşterea acestuia sunt schimbătoare.

marți, 27 aprilie 2010

Top 10 regizori de film - 1st - Stanley Kubrick

Pentru ca lucrul la un proiect pt. facultate nu prea merge, valorific timpul informandu-ma cu privire la diverse subiecte care ma intereseaza in mod special. Si, din site in site, am poposit aici si aici. Doua topuri cu cei mai buni regizori de film ai tuturor timpurilor. Foarte diferite! Sunt de acord cu ambele, dar partial. Surprinzator, IMDB-ul ma face sa zambesc in timp ce Innersense ma lasa mut de uimire - in sens negativ. Motivul? Regizorul meu preferat, Stanley Kubrick. Detalii despre el aici, aici si aici. Ultimul link va ofera posibilitatea cumpararii la pret promotional colectia de filme regizate de acesta.
Revenind la cele doua topuri, IMDB il include pe locul 2 in
Top directors of IMDB 250 pe cand Innersane nu-l include deloc in Top 50 Directors of all time. E revoltator! Kubrick este geniul cinematografiei sombolice, este cel care-a creat si-a inovat cinematografia moderna, realista, lipsita de nuante si ambajale contrafacute. Cine a vazut macar A Clockwork Orange (1971), The Shining (1980) sau Eyes Wide Shut (1999), stie ce spun. Acestea sunt ceva mai cunoscute, dar de-o valoare inestimabila sunt si Full Metal Jacket (1987), 2001: A Space Odyssey (1968), Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb (1964), Lolita (1962), Spartacus (1960) si Path of Glory (1957). Va invit sa vedeti cel putin primele trei filme enumerate aici dupa care sunt sigur ca-mi veti da dreptate in legatura cu admiratia mea pt. acest regizor. De altfel si lucrarea mea de licenta il are in centru tot pe Kubrick pt. ca mi-am ales sa analizez din punct de vedere semiotic ceea ce inseamna simbolistica cognitiva, vizuala, auditiva in filmele sale. Rezultatul il vom vedea in iulie cand voi prezenta rezultatul muncii mele.
Si pentru ca titlul postului spune ca o sa vorbesc despre un top personal al regizorilor de film, in cele ce urmeaza voi lista favoritii mei motivandu-mi alegerea printr-un film regizat de respectivul care mi-a placut, m-a impresionat, mi-a ramas intiparit in minte pt. totdeauna.

1. Stanley Kubrick - am argumentat mai sus de ce.
2. Andrei Tarkovski - Solarys, Andrey Rublyov, Oglinda (The Mirror sau Zerkalo ca titlu original). si
Luis Bunuel - Belle de jour (cu Catherine Deneuve in rolul principal) - nu am avut ce face si-a trebuit sa-i pun pe acelasi loc... :)
3. Lars Von Trier - Dogville, Dancer In The Dark, Antichrist.
4.
Quentin Tarantino - Pulp Fiction, Kill Bill vol. 1 si Kill Bill vol. 2, Inglorious Basterds, Reservoir Dogs.
5. Martin Scorsese - Taxi Driver, The Departed, The Age Of Inoccence.
6. Gus Van Sant - Milk, Elephant, Last Days, Psycho, Mala Noche.
7. Pascal Laugier - Martyrs, House Of Voices, 4eme sous sol.

8. Steven Spielberg - Schindler's List, Saving Private Ryan, Artificial Intelligence.
9. Clint Eastwood - Gran Torino, Million Dollar Baby, Changeling, Letters From Iwo Jima.
10. Tim Burton - Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Stree, Alice in Wonderland, Charlie and The Chocolate Factory, Big Fish, Ed Wood, dar si pt. faptul ca valorifica tot ce se poate la Johnny Deep.

Ah, si in inchieiere, va rog sa-mi permiteti sa ma mir de pozitia 46 oferita lui Guy Ritchie in topul IMDB si sa nu fiu de acord cu includerea acestui regizor alaturi de unele nume enumerate de mine mai sus si de alti titani ai cinematografiei. Intr-adevar, Snatch e un film simpatic, dar nu datorita lui, ci datorita lui Brad Pitt care face un rol fain, desi departe de minunatul delir din Fight Club al lui David Fincher. Altfel, Guy Ritchie nu-mi spune nimic ca regizor, nu mi se pare c-a realizat ceva notabil in acest sens. A fost, din pacate, sotul Madonnei si atat.
Voi ce regizori de film preferati si de ce?