ATdAT sau ANdAN

Aproape  Totul  despre  Aproape  Totul  sau  Aproape  Nimic  despre  Aproape  Nimic

 Ar putea fi problema fundamentală nu a filosofiei sau a ştiinţei, ci a cunoaşterii în general … a omului până la urmă …

Ce ştim? Cât ştim? De unde am pornit şi unde am ajuns? Cunoaşterea pare inepuizabilă şi cu cât ştim mai mult, cu atât parcă devenim mai conştienţi de cât de puţin ştim.

Suntem noi astăzi mai mult decât ieri, ştim într-adevăr mai mult decât în urmă cu o sută, o mie sau mai multe mii de ani?
        Dacă ne gândim la computere, nave spaţiale, la avansul ştiinţelor cu aplicaţiile lor în viaţa noastră, la toată tehnologia modernă care se regăseşte până în casele oamenilor obişnuiţi, atunci am fi tentaţi să spunem că da, ştim mai mult, facem mai mult, avem mai mult.

Privind, de pildă, Sfinxul sau Piramidele ne simţim mici şi neînsemnaţi, înţelesul lor pare de nepătruns pentru omul contemporan. Şi totuşi cei din vechime le-au ridicat (lucru ce pare imposibil astăzi), pare că ştiau precis de ce şi … au dăinuit până astăzi.

            Care o fi adevărul? De o parte? De alta? La mijloc, cum spunem de multe ori, fără să ştim exact ce înseamnă asta? Există mai multe adevăruri?

Ne-am obişnuit cu adevărurile noastre relative, ce ţin de subiectivitatea nostră, de sistemul de referinţă, domeniul din care abordăm problema. Însă atunci când, de pildă, privim cerul noaptea, aştrii nu prea par să se mişte în virtutea vreunei legi relative. Parcă acolo e absolutul ... şi nu doar acolo, ci în toate ... doar că încă probabil ne scapă ...

Dacă privim un măr, ce vedem? Sau ce este, ce putem spune despre el? E roşu sau rotund? Este dulce-acrişor sau vitamine? Pulpă zemoasă ori molecule? Vibraţia atomiloe sau cuvântului „măr”? Are o existenţă reală, în afara noastră? Este cuvântul „măr” doar o reflectare a ceea ce există în mod real, un mijloc de a comunica despre o realitate preexistentă  sau  cuvântul ori ideea de măr este cea care creează existenţa fizică?

Pare un exemplu simplist, însă el ridică întrebări la care încă nu putem răspunde cu certitudine sau într-un mod unanim acceptat.

            De-a lungul timpului, cunoaşterea umană a îmbrăcat diverse forme, a cunoscut diferite moduri de abordare a realităţii, din noi şi din afară. Am făcut descoperiri, am dezvoltat ştiinţe, au apărut noi şi noi domenii de cercetare, încercând să ordonăm, să sistematizăm cunoştinţele dobândite. Am definit, am încercat să descoperim şi chiar am formulat legi după care s-ar guverna realitatea din jurul nostru şi din noi, în diferitele ei aspecte.

            Multă vreme filosofia s-a pretins, s-a crezut sau s-a dorit a fi o ştiinţă a totalităţii existenţei. De la Hegel încoace, însă, pare a se fi retras în afirmarea adevărului ca valoare culturală.

În toată această diversitate s-ar putea să ne scape tocmai o privire de ansamblu, ceva care să unească toate aceste cunoştinţe dobândite de oameni, să le pună în acord unele cu altele şi, în final, să ne apropie mai mult de adevăr.

Şi-apoi pare că suntem cuprinşi atât de tare de frenezia diversităţii, ne concentrăm parcă prea mult de ceea ce e diferit, specific. Există într-adevăr vreun pericol în această privinţă? Natura nu pare să aibă vreo problemă cu diversitatea, fără ca cineva să se preocupe de asta. De fapt singurul care poate interveni aici (şi chiar o face) e omul.

De ce ar fi adevărul nostru sau adevărurile noastre, ale celor de azi, mai adevărate decât ale celor din vechime, ale unei ştiinţe faţă de alta, al unuia faţă de al altuia? De ce să opunem filosofia religiei sau ştiinţei, occidentul pozitivist orientului mistic, ştiinţele reale celor umane? Pentru ce să considerăm de exemplu religia în afara cunoaşterii sau a culturii? De ce-ar fi (pentru occident cel puţin) filosofia o succesoare a religiei sau ştiinţele pozitive alternative celor esoterice ori mistice? De ce să le punem în opoziţie, când le-am putea pune împreună?

Unii au susţinut şi susţin că de fapt contradicţiile ar fi motorul evoluţiei, progresului, dezvoltării. Însă aşa o fi? Nu e nimic rău în sine în contradicţie, în negarea trecutului sau teoriei precedente, mai ales dacă aceasta conduce la noi idei sau descoperiri, la alte abordări şi răspunsuri. Totuşi poate n-ar trebui să absolutizăm această metodă de cunoaştere. E posibil ca, uneori, să nu fie vorba decât pur şi simplu de alte abordări, poate de revelarea altor aspecte însă ale uneia şia aceleaşi realităţi. Se poate ca noile descoperiri sau teorii să nici nu fie neapărat superioare precedentelor sau să denote o mai profundă înţelegere a realtăţii, chiar să nu fie atât de diferite pe cât pretindem sau ar putea părea la prima vedere.

Parmenide spunea că este ceea ce este şi nu este ceea ce nu este. Am putea considera această formulare drept cea mai coerentă definiţie a adevărului, fiindcă cele care au urmat par să fi complicat înţelegerea lui şi să se fi îndepărtat de caracterul său obiectiv (azi găsim în dicţionare definiţii care încep aşa: „Adevărul este o categorie filosofică ... ”, ceea ce nu mai seamănă a realitate obiectivă). Însă nu este singulară. De pildă în Biblie, Dumnezeu se defineşte pe sine astfel: „Eu sunt Cel ce sunt.” Deşi cele două afirmaţii provin din domenii pe care le considerăm distincte, ba chiar opuse, filosofie şi respectiv religie, ele sunt asemănătoare până la identificare.

Lingvistica lui Saussure o considerăm o mare descoperire în teoria semnelor, o abordare nouă a limbii. Şi, dintr-o anumită perspectivă, chiar aşa şi este. Totuşi, de pildă Ioan Evanghelistul începea aşa: „La început a fost Cuvântul, Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”. Oare nu putem sesiza aici măcar nişte germeni ai acestei teorii?! Şi au trecut atâtea secole până la Saussure ...

Îl opunem pe Hegel lui Kant, pe Heidegger ori pe Nietzsche socraticilor. Sunt ei oare atât de diferiţi, sunt filosofiile lor, modurile lor de abordare ori de înţelegere şi chiar concluziile atât de ireconciliabile? Intervine poate şi felul în care înţelegem (atât noi, cât şi cei enumeraţi sau nu) lucrurile, termenii folosiţi. De multe ori contradicţiile sunt doar aparente. Folosim aceleaşi cuvinte, operăm cu aceleaşi noţiuni şi concepte, însă în realitate le înţelegem foarte diferit. Şi aceasta poate fi o cauză a contradicţiilor, cel puţin a celor să le spunem neproductive sau inutile.

Unii consideră că Torah (cel puţin Pentateucul) a fost dictat de Dumnezeu, literă cu literă; şi atunci nu e importantă înţelegerea raţională (în sensul pe care-l acordăm azi de obicei acestui termen) a textului, a mesajului, transpunerea lui într-un limbaj modern, accesibil omului de azi, ci redescoperirea textului original, înţelegerea acelui text (a vibraţiei lui?!), care ar fi cheia descifrării universului, a tot ceea ce a existat, există sau va exista. Cu ce diferă în sens profund acest demers de cel al geneticienilor care caută (şi chiar găsesc în parte) în ADN istoria omului şi răspunsuri în ceea ce priveşte viitorul său?

Socrate spunea: „Cunoaşte-te pe tine însuţi.” De la Renaştere încoace cel puţin, ştiinţele pozitive ne orientează spre exterior, experiment, demonstrabil. Heidegger ne reîntoarce la Fiinţă. De unde să pornim în demersul nostru întru cunoaştere, dinăuntru sau din afară? Cât de opuse sunt în esenţă aceste abordări, cât de diferit e interiorul nostru faţă de ceea ce e în exterior ori ceea ce e mic în raport cu ce e mare? Este deosebit particularul de general? Structura microcosmosului este teribil de asemănătoare cu cea a microcosmosului, poate e chiar aceeaşi, doar că încă nu am reuşit să vedem lucrurile destul de limpede; o singură celulă conţine toate informaţiile referitoare la întreg corpul nostru şi chiar s-ar putea reface în întregime pornind de la ea; imaginile holografice confirmă reproducerea întregului în element; aproximativ jumătate din omenire spune „precum în Cer aşa şi pe Pământ”, repetând cuvinte străvechi ş.a.m.d.

De multe ori, îndeosebi în ştiinţă, descoperiri noi, formularea unor legi noi a dus la invalidarea altora, considerate până în acele momente adevărate şi obiective, ca fiind proprii realităţii. Cât de eficientă este această metodă de cunoaştere, cât de mult ne apropie de adevăr, în ce fel ne foloseşte? E greşită abordarea ştiinţifică a realităţii? Sau o fi vorba de faptul că de multe ori diversele ştiinţe ori domenii ale cercetării umane au devenit scopuri în sine? Deşi, întru potenţarea cunoaşterii, s-ar conduce după principiul ca oricărei ipoteze (oricât de fanteziste), atât timp cât nu poate fi invalidată, să i se acorde respectul cuvenit ca unei teorii ce s-ar putea dovedi adevărată în viitor, totuşi ştiinţa se comportă anacronic, neacceptând decât cu foarte mare greutate ceea ce contrazice paradigma acceptată la un anumit moment. Şi atunci cât de diferită e faţă de o dogmă religioasă?

Astăzi ne pretindem a fi în era comunicării, tema principală nu doar a filosofiei sau a unor domenii ştiinţifice, ci a omului pare a fi aceasta, avem mijloace moderne de comunicare în masă, informaţiile circulă dintr-o parte în alta a planetei cu o rapiditate pe care cei de demult probabil nici nu o visau. Şi totuşi ... comunică oamenii astăzi mai bine, mai adevărat, unul cu altul? Mai mult decăt o făceau în trecut? De multe ori pare că aceste unelte, menite să-i apropie pe oameni (unii de alţii şi pe toţi împreună de adevăr), devin scopuri în sine, împiedicând sau îngreunând tocmai scopul originar ... de a comunica, a cunoaşte, a fi ...

Demersul acestui (să-i spunem) eseu nu e acela de a afirma sau infirma vreo teorie sau practică, de a afirma sau nega progresul ori dezvoltarea, de a-i pune de-o parte pe unii şi de alta pe alţii.

Poate că, în spiritul maieuticii socratice, se vrea doar un picur întru menţinerea vie a spiritului uman.

Poate că, totuşi, a pune cap la cap tot ceea ce înseamnă cunoaştere umană, indiferent de domeniu sau metodă de abordare a realităţii, nu ar fi o idee tocmai rea. Acordând fiecărei cunoştinţe, fiecărei descoperiri, tuturor domeniilor preocupărilor umane respectul cuvenit, nefăcând ierarhii şi nepunându-le în opoziţie, ci punîndu-le laolaltă, încercând să vedem mai mult ceea ce le apropie, poate vom avea o imagine de ansamblu care ne va permite să ne apropiem mai mult de adevăr.

De ce am renunţa la adevărurile noastre relative sau subiective?

Nu e vorba de renunţa la ele, ci în primul rând de a nu le considera pe fiecare în parte sau fiecare din noi pe al nostru ca fiind mai adevărat decât altul sau cel absolut. Asta ne-ar acorda cel puţin şansa unei mai bune înţelegeri a opiniilor distincte de ale noastre.

Apoi, punându-le împreună, am avea poate o perspectivă mai bună asupra a ceea ce înseamnă cunoaşterea sau realitatea (din noi sau din afară).

Pe de altă parte, poate ne-ar prinde bine să operăm, în toate domeniile, cu aceleaşi noţiuni, concepte, semnificanţi, să le dăm un sens unitar, care să nu difere de la ştiinţă la ştiinţă sau de la individ la individ. Să vorbim într-adevăr aceeaşi limbă, mai ales azi, în era comunicării şi a informaţiei.

De ce ar exista un adevăr obiectiv, absolut?! Nu e un răspuns, însă pot fi nişte puncte de plecare pentru a găsi unul: pentru că, dincolo de diversele teorii sau controverse apărute de-a lungul timpului, pare totuşi o preocupare, o căutare perpetuă a omului; pentru că ...  până şi pentru nelipsitele (pentru noi, cei de azi) calculatoare lucrurile par limpezi în această privinţă: chiar dacă pare o înşiruire de adevăruri succesive algoritmice, pentru computer e vorba de fapt întotdeauna de acelaşi adevăr: UNU.

În „Matrix” se spunea la un moment dat ceva ce multora li s-ar părea un adevăr incontestabil, altora o insultă, însă cu certitudine conţine un sâmbure de adevăr şi în orice caz ar trebui să ne pună pe gânduri. Şi anume, că noi - oamenii - suntem o boală: boala acestei planete. Suntem singura specie neintegrată în natură şi mai mult, singura care modifică mediul în care trăieşte, de multe ori dovedindu-se că într-un mod (să spunem indulgent) puţin responsabil. În film se spunea, probabil exagerat, ca distrugem totul în jur şi apoi ne mutăm.

Putem spune, privind lucrurile dintr-o anumită perspectivă, că societatea umană s-a dezvoltat. Însă este cu adevărat vorba de o evoluţie? Ducem astăzi o viaţă mai bună, ca indivizi şi ca specie? De exemplu, în medicină lucurile par să fi evoluat, dispunem de medicamente, de tehnologie şi echipamente moderne, tratăm afecţiuni ce nu puteau fi vindecate în trecut. Însă ... parcă s-au înmulţit şi bolile ... Odată cu dezvoltarea parcă a crescut şi numărul problemelor cu care se confruntă omenirea.

Suntem praf de stele cu destinul în mâinile noastre, spunea în urmă cu vreo treizeci de ani Carl Sagan ...

Indiferent dacă suntem încununarea creaţiei dumnezeieşti sau a evoluţiei naturale, poate că ar fi bine să ne luăm rolul mai în serios.

Poate ar fi benefic - pentru noi şi pentru universul înconjurător -  ca toate demersurile noastre întru aflarea a ceea ce suntem şi a ceea ce ne înconjoară, a acelui ceva spre care ne îndreptăm, precum şi eforturile noastre pentru o viaţă mai bună, să le subscriem uneia şi aceleiaşi cunoaşteri, a unui singur adevăr, indiferent că-l numim Dumnezeu, Nirvana, Arhitect al Universului, Absolut, Principiu Unic, Lege, Natură ...

Altfel e posibil să ne întoarcem sau chiar să ne aflăm de fapt tot în stadiul Trilemei lui Gorgias:

Nu există nimic.

Chiar dacă există, nu putem cunoaşte.

Şi chiar dacă am cunoaşte, n-am putea comunica.

Poate că întrebarea cu care am început ar putea consemna totuşi un drum, o evoluţie a cunoaşterii umane, formulând-o astfel: de la Nimic Despre Nimic  la  Totul Despre Totul ...

            Depinde doar de noi.

           De fiecare în parte şi de toţi împreună.