Aproape
Totul despre Aproape
Totul sau Aproape
Nimic despre Aproape
Nimic
Ar
putea fi problema fundamentală nu a filosofiei sau a ştiinţei, ci a cunoaşterii
în general … a omului până la urmă …
Ce
ştim? Cât ştim? De unde am pornit şi unde am ajuns? Cunoaşterea pare
inepuizabilă şi cu cât ştim mai mult, cu atât parcă devenim mai conştienţi de
cât de puţin ştim.
Suntem
noi astăzi mai mult decât ieri, ştim într-adevăr mai mult decât în urmă cu o
sută, o mie sau mai multe mii de ani?
Dacă ne gândim la computere, nave spaţiale, la avansul ştiinţelor cu aplicaţiile lor în viaţa noastră, la toată tehnologia modernă care se regăseşte până în casele oamenilor obişnuiţi, atunci am fi tentaţi să spunem că da, ştim mai mult, facem mai mult, avem mai mult.
Dacă ne gândim la computere, nave spaţiale, la avansul ştiinţelor cu aplicaţiile lor în viaţa noastră, la toată tehnologia modernă care se regăseşte până în casele oamenilor obişnuiţi, atunci am fi tentaţi să spunem că da, ştim mai mult, facem mai mult, avem mai mult.
Privind,
de pildă, Sfinxul sau Piramidele ne simţim mici şi neînsemnaţi, înţelesul lor
pare de nepătruns pentru omul contemporan. Şi totuşi cei din vechime le-au
ridicat (lucru ce pare imposibil astăzi), pare că ştiau precis de ce şi … au
dăinuit până astăzi.
Care o fi adevărul? De o parte? De alta? La mijloc, cum
spunem de multe ori, fără să ştim exact ce înseamnă asta? Există mai multe
adevăruri?
Ne-am
obişnuit cu adevărurile noastre relative, ce ţin de subiectivitatea nostră, de
sistemul de referinţă, domeniul din care abordăm problema. Însă atunci când, de
pildă, privim cerul noaptea, aştrii nu prea par să se mişte în virtutea vreunei
legi relative. Parcă acolo e absolutul ... şi nu doar acolo, ci în toate ...
doar că încă probabil ne scapă ...
Dacă
privim un măr, ce vedem? Sau ce este, ce putem spune despre el? E roşu sau
rotund? Este dulce-acrişor sau vitamine? Pulpă zemoasă ori molecule? Vibraţia
atomiloe sau cuvântului „măr”? Are o existenţă reală, în afara noastră? Este
cuvântul „măr” doar o reflectare a ceea ce există în mod real, un mijloc de a
comunica despre o realitate preexistentă
sau cuvântul ori ideea de măr
este cea care creează existenţa fizică?
Pare
un exemplu simplist, însă el ridică întrebări la care încă nu putem răspunde cu
certitudine sau într-un mod unanim acceptat.
De-a lungul timpului, cunoaşterea umană a îmbrăcat
diverse forme, a cunoscut diferite moduri de abordare a realităţii, din noi şi
din afară. Am făcut descoperiri, am dezvoltat ştiinţe, au apărut noi şi noi
domenii de cercetare, încercând să ordonăm, să sistematizăm cunoştinţele
dobândite. Am definit, am încercat să descoperim şi chiar am formulat legi după
care s-ar guverna realitatea din jurul nostru şi din noi, în diferitele ei
aspecte.
Multă vreme filosofia s-a pretins, s-a crezut sau s-a
dorit a fi o ştiinţă a totalităţii existenţei. De la Hegel încoace, însă, pare
a se fi retras în afirmarea adevărului ca valoare culturală.
În
toată această diversitate s-ar putea să ne scape tocmai o privire de ansamblu,
ceva care să unească toate aceste cunoştinţe dobândite de oameni, să le pună în
acord unele cu altele şi, în final, să ne apropie mai mult de adevăr.
Şi-apoi
pare că suntem cuprinşi atât de tare de frenezia diversităţii, ne concentrăm
parcă prea mult de ceea ce e diferit, specific. Există într-adevăr vreun
pericol în această privinţă? Natura nu pare să aibă vreo problemă cu
diversitatea, fără ca cineva să se preocupe de asta. De fapt singurul care
poate interveni aici (şi chiar o face) e omul.
De ce
ar fi adevărul nostru sau adevărurile noastre, ale celor de azi, mai adevărate
decât ale celor din vechime, ale unei ştiinţe faţă de alta, al unuia faţă de al
altuia? De ce să opunem filosofia religiei sau ştiinţei, occidentul pozitivist
orientului mistic, ştiinţele reale celor umane? Pentru ce să considerăm de
exemplu religia în afara cunoaşterii sau a culturii? De ce-ar fi (pentru
occident cel puţin) filosofia o succesoare a religiei sau ştiinţele pozitive
alternative celor esoterice ori mistice? De ce să le punem în opoziţie, când
le-am putea pune împreună?
Unii
au susţinut şi susţin că de fapt contradicţiile ar fi motorul evoluţiei,
progresului, dezvoltării. Însă aşa o fi? Nu e nimic rău în sine în
contradicţie, în negarea trecutului sau teoriei precedente, mai ales dacă
aceasta conduce la noi idei sau descoperiri, la alte abordări şi răspunsuri.
Totuşi poate n-ar trebui să absolutizăm această metodă de cunoaştere. E posibil
ca, uneori, să nu fie vorba decât pur şi simplu de alte abordări, poate de
revelarea altor aspecte însă ale uneia şia aceleaşi realităţi. Se poate ca
noile descoperiri sau teorii să nici nu fie neapărat superioare precedentelor
sau să denote o mai profundă înţelegere a realtăţii, chiar să nu fie atât de
diferite pe cât pretindem sau ar putea părea la prima vedere.
Parmenide
spunea că este ceea ce este şi nu este ceea ce nu este. Am putea
considera această formulare drept cea mai coerentă definiţie a adevărului,
fiindcă cele care au urmat par să fi complicat înţelegerea lui şi să se fi
îndepărtat de caracterul său obiectiv (azi găsim în dicţionare definiţii care
încep aşa: „Adevărul este o categorie filosofică ... ”, ceea ce nu mai seamănă
a realitate obiectivă). Însă nu este singulară. De pildă în Biblie, Dumnezeu se
defineşte pe sine astfel: „Eu sunt Cel ce sunt.” Deşi cele două
afirmaţii provin din domenii pe care le considerăm distincte, ba chiar opuse,
filosofie şi respectiv religie, ele sunt asemănătoare până la identificare.
Lingvistica
lui Saussure o considerăm o mare descoperire în teoria semnelor, o abordare
nouă a limbii. Şi, dintr-o anumită perspectivă, chiar aşa şi este. Totuşi, de
pildă Ioan Evanghelistul începea aşa: „La început a fost Cuvântul, Cuvântul era
la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”. Oare nu putem sesiza aici măcar nişte
germeni ai acestei teorii?! Şi au trecut atâtea secole până la Saussure ...
Îl
opunem pe Hegel lui Kant, pe Heidegger ori pe Nietzsche socraticilor. Sunt ei
oare atât de diferiţi, sunt filosofiile lor, modurile lor de abordare ori de
înţelegere şi chiar concluziile atât de ireconciliabile? Intervine poate şi
felul în care înţelegem (atât noi, cât şi cei enumeraţi sau nu) lucrurile,
termenii folosiţi. De multe ori contradicţiile sunt doar aparente. Folosim aceleaşi
cuvinte, operăm cu aceleaşi noţiuni şi concepte, însă în realitate le înţelegem
foarte diferit. Şi aceasta poate fi o cauză a contradicţiilor, cel puţin a
celor să le spunem neproductive sau inutile.
Unii
consideră că Torah (cel puţin Pentateucul) a fost dictat de Dumnezeu, literă cu
literă; şi atunci nu e importantă înţelegerea raţională (în sensul pe care-l
acordăm azi de obicei acestui termen) a textului, a mesajului, transpunerea lui
într-un limbaj modern, accesibil omului de azi, ci redescoperirea textului
original, înţelegerea acelui text (a vibraţiei lui?!), care ar fi cheia
descifrării universului, a tot ceea ce a existat, există sau va exista. Cu ce
diferă în sens profund acest demers de cel al geneticienilor care caută (şi
chiar găsesc în parte) în ADN istoria omului şi răspunsuri în ceea ce priveşte
viitorul său?
Socrate
spunea: „Cunoaşte-te pe tine însuţi.” De la Renaştere încoace cel puţin,
ştiinţele pozitive ne orientează spre exterior, experiment, demonstrabil.
Heidegger ne reîntoarce la Fiinţă. De unde să pornim în demersul nostru întru
cunoaştere, dinăuntru sau din afară? Cât de opuse sunt în esenţă aceste
abordări, cât de diferit e interiorul nostru faţă de ceea ce e în exterior ori
ceea ce e mic în raport cu ce e mare? Este deosebit particularul de general?
Structura microcosmosului este teribil de asemănătoare cu cea a
microcosmosului, poate e chiar aceeaşi, doar că încă nu am reuşit să vedem
lucrurile destul de limpede; o singură celulă conţine toate informaţiile
referitoare la întreg corpul nostru şi chiar s-ar putea reface în întregime
pornind de la ea; imaginile holografice confirmă reproducerea întregului în
element; aproximativ jumătate din omenire spune „precum în Cer aşa şi pe
Pământ”, repetând cuvinte străvechi ş.a.m.d.
De
multe ori, îndeosebi în ştiinţă, descoperiri noi, formularea unor legi noi a
dus la invalidarea altora, considerate până în acele momente adevărate şi
obiective, ca fiind proprii realităţii. Cât de eficientă este această metodă de
cunoaştere, cât de mult ne apropie de adevăr, în ce fel ne foloseşte? E greşită
abordarea ştiinţifică a realităţii? Sau o fi vorba de faptul că de multe ori
diversele ştiinţe ori domenii ale cercetării umane au devenit scopuri în sine?
Deşi, întru potenţarea cunoaşterii, s-ar conduce după principiul ca oricărei
ipoteze (oricât de fanteziste), atât timp cât nu poate fi invalidată, să i se
acorde respectul cuvenit ca unei teorii ce s-ar putea dovedi adevărată în
viitor, totuşi ştiinţa se comportă anacronic, neacceptând decât cu foarte mare
greutate ceea ce contrazice paradigma acceptată la un anumit moment. Şi atunci
cât de diferită e faţă de o dogmă religioasă?
Astăzi
ne pretindem a fi în era comunicării, tema principală nu doar a filosofiei sau
a unor domenii ştiinţifice, ci a omului pare a fi aceasta, avem mijloace
moderne de comunicare în masă, informaţiile circulă dintr-o parte în alta a
planetei cu o rapiditate pe care cei de demult probabil nici nu o visau. Şi
totuşi ... comunică oamenii astăzi mai bine, mai adevărat, unul cu altul? Mai
mult decăt o făceau în trecut? De multe ori pare că aceste unelte, menite să-i
apropie pe oameni (unii de alţii şi pe toţi împreună de adevăr), devin scopuri
în sine, împiedicând sau îngreunând tocmai scopul originar ... de a comunica, a
cunoaşte, a fi ...
Demersul
acestui (să-i spunem) eseu nu e acela de a afirma sau infirma vreo teorie sau
practică, de a afirma sau nega progresul ori dezvoltarea, de a-i pune de-o
parte pe unii şi de alta pe alţii.
Poate
că, în spiritul maieuticii socratice, se vrea doar un picur întru menţinerea
vie a spiritului uman.
Poate
că, totuşi, a pune cap la cap tot ceea ce înseamnă cunoaştere umană, indiferent
de domeniu sau metodă de abordare a realităţii, nu ar fi o idee tocmai rea.
Acordând fiecărei cunoştinţe, fiecărei descoperiri, tuturor domeniilor
preocupărilor umane respectul cuvenit, nefăcând ierarhii şi nepunându-le în
opoziţie, ci punîndu-le laolaltă, încercând să vedem mai mult ceea ce le
apropie, poate vom avea o imagine de ansamblu care ne va permite să ne apropiem
mai mult de adevăr.
De ce
am renunţa la adevărurile noastre relative sau subiective?
Nu e
vorba de renunţa la ele, ci în primul rând de a nu le considera pe fiecare în
parte sau fiecare din noi pe al nostru ca fiind mai adevărat decât altul sau
cel absolut. Asta ne-ar acorda cel puţin şansa unei mai bune înţelegeri a
opiniilor distincte de ale noastre.
Apoi,
punându-le împreună, am avea poate o perspectivă mai bună asupra a ceea ce
înseamnă cunoaşterea sau realitatea (din noi sau din afară).
Pe de
altă parte, poate ne-ar prinde bine să operăm, în toate domeniile, cu aceleaşi
noţiuni, concepte, semnificanţi, să le dăm un sens unitar, care să nu difere de
la ştiinţă la ştiinţă sau de la individ la individ. Să vorbim într-adevăr
aceeaşi limbă, mai ales azi, în era comunicării şi a informaţiei.
De ce
ar exista un adevăr obiectiv, absolut?! Nu e un răspuns, însă pot fi nişte
puncte de plecare pentru a găsi unul: pentru că, dincolo de diversele teorii
sau controverse apărute de-a lungul timpului, pare totuşi o preocupare, o
căutare perpetuă a omului; pentru că ...
până şi pentru nelipsitele (pentru noi, cei de azi) calculatoare
lucrurile par limpezi în această privinţă: chiar dacă pare o înşiruire de
adevăruri succesive algoritmice, pentru computer e vorba de fapt întotdeauna de
acelaşi adevăr: UNU.
În „Matrix”
se spunea la un moment dat ceva ce multora li s-ar părea un adevăr
incontestabil, altora o insultă, însă cu certitudine conţine un sâmbure de
adevăr şi în orice caz ar trebui să ne pună pe gânduri. Şi anume, că noi -
oamenii - suntem o boală: boala acestei planete. Suntem singura specie
neintegrată în natură şi mai mult, singura care modifică mediul în care
trăieşte, de multe ori dovedindu-se că într-un mod (să spunem indulgent) puţin
responsabil. În film se spunea, probabil exagerat, ca distrugem totul în jur şi
apoi ne mutăm.
Putem spune,
privind lucrurile dintr-o anumită perspectivă, că societatea umană s-a
dezvoltat. Însă este cu adevărat vorba de o evoluţie? Ducem astăzi o viaţă mai
bună, ca indivizi şi ca specie? De exemplu, în medicină lucurile par să fi
evoluat, dispunem de medicamente, de tehnologie şi echipamente moderne, tratăm
afecţiuni ce nu puteau fi vindecate în trecut. Însă ... parcă s-au înmulţit şi
bolile ... Odată cu dezvoltarea parcă a crescut şi numărul problemelor cu care
se confruntă omenirea.
Suntem
praf de stele cu destinul în mâinile noastre, spunea în urmă cu vreo
treizeci de ani Carl Sagan ...
Indiferent
dacă suntem încununarea creaţiei dumnezeieşti sau a evoluţiei naturale, poate
că ar fi bine să ne luăm rolul mai în serios.
Poate
ar fi benefic - pentru noi şi pentru universul înconjurător - ca toate demersurile noastre întru aflarea a
ceea ce suntem şi a ceea ce ne înconjoară, a acelui ceva spre care ne
îndreptăm, precum şi eforturile noastre pentru o viaţă mai bună, să le
subscriem uneia şi aceleiaşi cunoaşteri, a unui singur adevăr, indiferent că-l
numim Dumnezeu, Nirvana, Arhitect al Universului, Absolut, Principiu Unic, Lege,
Natură ...
Altfel
e posibil să ne întoarcem sau chiar să ne aflăm de fapt tot în stadiul Trilemei
lui Gorgias:
Nu
există nimic.
Chiar
dacă există, nu putem cunoaşte.
Şi
chiar dacă am cunoaşte, n-am putea comunica.
Poate
că întrebarea cu care am început ar putea consemna totuşi un drum, o evoluţie a
cunoaşterii umane, formulând-o astfel: de
la Nimic Despre Nimic la Totul Despre Totul ...
Depinde doar
de noi.
De fiecare în parte şi de toţi împreună.
