Manipularea politică
I. Conţinut şi trăsături
Manipularea este acţiunea de influenţare a opţiunilor unor indivizi sau
grupuri, astfel încât aceştia/acestea să creadă că acţionează pe baza
realităţii, conform propriilor idei, credinţe şi interese. Trebuie să menţionăm
că diferenţa dintre persuasiune şi argumentarea de tip manupulativ este că
ultima imită logica şi, teoretic, se adresează raţiunii, însă abuzând de
relaţia logică şi forţând silogismul, denaturează raţionamentul. Aceasta se
obţine în special prin recurgerea la manevre - de natură logică sau psihologică
- care îl fac pe manipulat să confunde premisele, substituindu-le pe cele
adevărate cu unele false, ori să apeleze la legături cauzale aberante. Manipularea reprezintă o formă patologică a comunicării.
Caracteristicile manipulării politice derivă din trăsăturile culturii
politice ale fiecarei societăţi: acolo unde puterea este în mâinile unei elite
care se auto-conservă, manipularea alternată cu coerciţia este un mijloc
cvasicontinuu de gestionare a relaţiilor dintre guvernaţi si guvernanţi; în
societăţile democratice, manipularea este fie mai puţin prezentă, fie mai
subtil disimulată, ascunsă de sisteme, norme, instituţii etc. În cel de-al
doilea caz, ea poate fi controlată mai bine, denunţată în condiţiile existenţei
dreptului la liberă opinie.
În România postdecembristă, manipularea este alimentată de starea precară în
care se află mijloacele de control democratic asupra celor aflati la conducere,
clasa politică în general, dar şi de apariţia unor noi tehnici de comunicare
specifice comunicării de masă, cum ar fi cele electronice. Partidele politice
au recurs frecvent la manipularea de masă prin folosirea intensivă în
comunicarea politică a tehnicilor de publicitate comercială pentru promovarea
sau, dimpotrivă, distrugerea unor politicieni, idei sau programe. Astfel,
cetaţeanul a ajuns să fie parţial exclus de la actul real de decizie politică
şi să fie pasiv, apatic, puţin interesat de procesul electoral si neîncrezător
în clasa politică.
Manipularea este practicată atât de guvernanţi cât şi de opoziţie. Puterea este
însă favorizată de accesul mai facil la canalele publice de informaţii, precum şi
de capacitatea de utilizare a pârghiilor bugetare pentru „motivarea” presei
într-un sens sau altul. Adesea, sub pretextul comunicării unor informaţii de
„interes public”, se transmit mesaje în scopul obţinerii unor avantaje politice
de către partidele de guvernământ. Opoziţia foloseşte, la rândul ei, diverse strategii
şi mecanisme de manipulare pentru a ajunge la putere. Deşi accesul său la
canalele publice de informaţii este mai limitat, atunci când ea exprimă
interesele unor oligarhii economico-financiare jenate de politicile
guvernamentale, poate controla media privată cu ajutorul fondurilor puse la
dispoziţie de către acestea. Ca atare, cultura politică românească este
influenţată decisiv de propagarea unei comunicări manipulatorii dinspre actorii
politici. Ceea ce rezultă este monopolizarea agendei publice de către false
probleme şi înstrăinarea cetăţeanului de politică.
În comunicare în general, şi în discursul politic în particular, pot fi
întâlnite numeroase modalităţi de argumentare defectuoase, precum şi strategii
de comunicare manipulative. Acestea au ca scop credibilizarea mesajelor şi
determinarea unor anumite comportamente, atitudini şi opţiuni în favoarea
manipulatorului. În cele ce urmează vom prezenta succint câteva dintre acestea:
Argumentele ad hominem fac
parte din metodele de argumentare de tip manipulativ şi urmăresc decredibilizarea
unei afirmaţii sau credibilizarea unei afirmaţii ce neagă o altă afirmaţie,
prin denigrarea personalităţii celui ce a emis opinia critică. Premisa falsă
care se induce în raţionament este că o persoană detestabilă nu poate emite
decât opinii detestabile. Opiniile unor asemenea persoane nu mai sunt supuse,
deci, evaluării şi poziţia manipulatorului câştigă câmp liber de manifestare;
Argumente ad populum sunt
argumente manipulative folosite pentru credibilizarea unei afirmaţii pe considerentul
că ea este împărtăşită de un număr (mare) de persoane (ex: românii ştiu
că ..., România crede că ..., toată lumea este de acord că...etc.). Premisa
falsă introdusă în raţionament este că o opinie cu care foarte mulţi
sunt de acord (numărul exact necesar şi suficient nu este şi nu poate fi
niciodată precizat) ţine loc de adevăr. Metoda exploatează atât teama
oamenilor de a se pronunţa împotriva unui curent majoritar, cât şi
atracţia pe care confortul asemănării, respectiv al dizolvării în
mulţime (conformismul) îl exercită asupra lor. Această metodă se combină,
de cele mai multe ori, cu intoxicarea (prin care se creează aparenţa că
susţinătorul unei afirmaţii reprezintă sau are în spatele său un grup masiv
de persoane);
Argumente ad misericordiam constituie metoda de manipulare care face
apel la afectivitate şi empatie în încercarea de a credibiliza un mesaj
prin invocarea compasiunii manipulatului în locul prezentării
argumentelor materiale de natură a-l convinge în mod raţional ( de exemplu,
cazul „rocadei” Băsescu- Stolojan din timpul campaniei prezidenţiale din
2004)
Exagerarea mizei sau introducerea în dezbatere a unor mize false este
metoda de manipulare care încearcă fie credibilizarea unei afirmaţii fie determinarea
unei anumite atitudini prin focalizarea atenţiei asupra unor probleme inexistente,
secundare sau lipsite de relevanţă. De regulă, aceste metode vizează abaterea
atenţiei manipulatului de la faptul că manipulatorul nu are soluţii la problemele
reale. De asemenea, ele sunt folosite spre a pune în dificultate un adversar şi
a crea reacţii de adversitate împotriva sa, sub cuvânt că acesta reprezintă un
pericol sau că nu reuşeşte să rezolve anumite probleme, trecându-se peste
faptul că pericolul sau problemele respective sunt iluzorii. (Problema "partidului
stat" este reală într-un sistem politic unde puterea este exercitată obligatoriu
de un singur partid, care îşi creează structuri paralele cu instituţiile statului,
cele dintâi luând deciziile politice iar cele din urmă organizând doar punerea
lor în aplicare. A vorbi despre pericolul „partidului-stat” într-un sistem politic
pluralist, unde partidele câştigă sau pierd puterea prin alegeri libere, constituie
o manipulare care exploatează o posibilă confuzie cu conceptul de „partid la
putere” şi vizează înlocuirea dezbaterii asupra calităţii actului de guvernare
cu dezbaterea unei false probleme legată de identitatea partidului de guvernământ.
De asemenea, prezentarea lustraţiei ca o necesitate majoră a momentului, la
cincisprezece ani de la schimbarea sistemului politic din România, în
condiţiile în care nici un demnitar de prim rang al fostului regim comunist nu deţine
funcţii oficiale şi în care marea majoritate a populaţiei - din care doar un mic
procent a participat la Revoluţie - demonstrează la vot o certă orientare conservatoare,
constituie, în ciuda nevoii reale de modernizare a mentalităţilor în sfera
politică şi aparatul administrativ, o exagerare vizând abaterea atenţiei de la faptul
că manipulatorii nu au mesaj în legătură cu subiectele întradevăr importante);
Deposedarea mesajului de miză este strategia de comunicare manipulativă
care vizează fie promovarea unei opţiuni prin reducerea rezistenţei faţă de ea
ca urmare a creării aparenţei că ar fi lipsită de importanţă, fie evitarea
criticilor faţă de o anumită atitudine prin inducerea convingerii că problema
este nerelevantă. Această strategie constă, adesea, în scoaterea problemei în
discuţie din contextul său natural astfel încât, în noul context, ea apare ca
neavând consecinţe sau purtătorul ei – respectiv manipulatorul - apare ca
neutru ori liber de vreun interes partizan. De regulă, strategia exagerării
unei mize se combină cu aceea a deposedării de miză a unei probleme, astfel
încât, prin contrast, să se dea prioritate tezei manipulatorului (de ex. prezentarea
consilierilor prezidenţiali ca având doar rolul puţin important pe plan general
de a-l sfătui pe şeful statului justifică, oarecum, sau lasă fără consecinţe practice
jurământul de credinţă depus de ei faţă de preşedinte; aceasta face să nu se observe
că atunci când primesc funcţii de coordonare în cadrul CNI ei urmează să ia
decizii care afectează interesul naţional în condiţiile în care prin jurământ
sunt legaţi la loialitate doar faţă de persoana şefului lor direct. De
asemenea, prezentarea CNI ca un for exclusiv tehnic disimulează miza politică
reală a constituirii sale şi care este aceea de a monopoliza puterea oferită
prin stăpânirea informaţiilor secrete în mâna celui care îl controlează).
Eludarea raţionalităţii prin succesiunea rapidă sau spectaculoasă de
evenimente este metoda de manipulare care urmăreşte împingerea manipulatului
spre o anumită atitudine, prin copleşirea lui cu un flux de mesaje deosebit de
intens şi eventual contradictoriu, de natură a-i crea o stare de derută, de
nesiguranţă şi de neîncredere în sine. Ajuns într-o asemenea stare manipulatul,
speriat că nu poate cuprinde raţional masa de evenimente care îl asaltează şi,
de aceea, având sentimentul că nu le poate controla, precum şi bănuiala că ele
îi sunt potrivnice (ne temem de ceea ce nu înţelegem ori nu controlăm), îşi
abandonează spiritul critic şi este gata să accepte soluţiile facile cu
caracter aproape miraculos care, de regulă, recurg la un personaj providenţial,
un salvator - nimeni altul decât manipulatorul. Anunţarea permanentă a unor
crize sau pericole imaginare, generarea de iniţiative chiar şi benigne dar cu o
frecvenţă care nu permite publicului evaluarea semnificaţiei lor, schimbarea
permanentă a temei de dezbatere publică sunt forme concrete prin care se aplică
o asemenea metodă;
Manipularea prin apelul la afectivitatea colectivă este o strategie
manipulatorie care manevrează disonanţa cognitivă a indivizilor şi teama lor
instinctivă de străin, de alogen, de cel care le este diferit, precum şi frica
de singurătate şi izolare, spre a le induce o panică de natură a-i face să
accepte alternativa asocierii la persoana şi demersurile manipulatorului. O astfel
de metodă exploatează atracţia pe care o exercită asupra oamenilor confortul familiarităţii
şi al solidarităţii. Ea se adresează grupurilor de persoane, la nevoie
încercând să constituie grupuri apte a fi manipulate prin oferirea unor
criterii artificiale de grupare. În ultimă instanţă, identitatea grupurilor respective
se construieşte sau se consolidează prin contrast cu alte grupuri, inducându-se
ideea că pericolul decurge din diferenţa între acestea. Solidarizarea indivizilor
în cadrul unui grup presupus a fi în pericol are nevoie de un „drapel” şi de un
lider care se oferă în persoana manipulatorului. Plecând de la existenţa unor
diferenţe identitare, manipulatorul induce impresia că o anumită populaţie se
află în faţa unui mare pericol şi că salvarea poate să vină doar de la el.
Stimularea şi supralicitarea semnificaţiilor diferenţierii „noi – ei” şi pledoaria înspre
instituirea de comunităţi (poporul,
naţiunea, minoritatea) în numele cărora se solicită „drepturi” cu caracter
segregatoriu, sunt de cele mai multe ori acte manipulatorii;
Direcţionarea activităţilor mijloacelor de informare publice este o tehnică
de manipulare care vizează credibilizarea sau, după caz, decredibilizarea unor
afirmaţii, precum şi formarea unor opinii sau atitudini prin controlul politic
al mesajelor transmise de şi prin mass-media. În general, guvernele sunt acelea
care pot exercita controlul politic asupra mass-media. În statele democratice
acest control nu se exercită prin mijloace administrative, deci nu are caracter
direct. Totuşi, guvernele pot influenţa mesajele mass-media în două modalităţi:
a) prin abuzul de transparenţă care constă în inundarea cu ştiri despre ceea ce
face puterea, sub cuvânt că, astfel, se dă socoteală de gestiunea interesului
public (în realitate o atare mediatizare superioară cantitativ şi calitativ, urmăreşte
inducerea sentimentului că numai guvernul se ocupă de treburile ţării în timp
ce opoziţia se rezumă la critici şi promisiuni); b) prin folosirea fondurilor publice
pentru publicitate şi a facilităţilor administrative sau fiscale spre a „cointeresa”
mass-media la practicarea unei atitudini favorabile puterii.
Apelul guvernanţilor la conservarea dorinţei de stabilitate a cetăţenilor este
strategia de manipulare care vizează obţinerea unei atitudini de susţinere pentru
guvern prin exploatarea conservatorismului (fricii faţă de nou sau de schimbare)
a populaţiei. Astfel, acţiunile opoziţiei politice, ale sindicatelor sau societăţii
civile sunt prezentate de către guvernanţi ca fiind contrare „interesului public”,
întrucât ele tind la modificarea unei situaţii cu care cetăţenii s-au obişnuit,
în favoarea unui progres care ar fi iluzoriu, întrucât este incert şi ar fi
periculos pentru că este netestat.
Producerea şi răspândirea de zvonuri este acea metodă de manipulare care
vizează credibilizarea unor afirmaţii lansându-le în public fără dovezi sau
posibilităţi de verificare a corectitudinii şi lăsându-le să fie apoi transmise
spontan din gură în gură. Cu timpul, confirmarea ştirii vine tocmai din gradul
ei de răspândire şi din autonomizarea ştirii faţă de sursă, faptul că publicul
crede în autenticitatea mesajului ţinând loc de demonstraţie şi de adevăr. În
comunicarea politică este des întâlnită şi forma zvonului oficial, în care
„surse credibile” doresc să transmită diferite mesaje, fără a-şi asuma public
paternitatea acestora;
„Intoxicarea” este o metodă de manipulare complexă care vizează credibilizarea
unei afirmaţii false şi determinarea unei reacţii a manipulatului ca urmare a
asimilării acelei afirmaţii, prin transmiterea în mod premeditat şi inducerea
în conştiinţa manipulatului a unor informaţii false. Intoxicarea creează
confuzie în rândurile adversarilor politici şi a cetăţenilor. Spre deosebire de
zvon care poate consta într-o informaţie exactă dar care, neputând fi susţinută
ori putând fi susţinută cu dificultate, este indusă în conştiinţa publică sub
aparenţa unei idei deja acceptate şi debarasate de subiectivismul totdeauna
suspect al unei surse individuale cunoscute, intoxicarea tinde exclusiv la
acreditarea unei idei false. De asemenea, dacă metoda zvonisticii urmăreşte
punerea în circulaţie a unui mesaj ca atare, intoxicarea încearcă să formeze în
mod indirect atitudini, introducând în circuitul gândirii publice anumite idei
pe baza şi prin prelucrarea independentă prin care manipulaţii ajung la anumite
convingeri. De aceea, tacticile de intoxicare sunt, de regulă, mai subtile. Exemple
de asemenea tactici sunt:
- „Topurile aranjate” reprezintă
tactica de intoxicare care apelează la constituirea unor ierarhii ale
personalităţilor publice şi la premierea unora dintre acestea pentru merite pe
care nu le au ori nu le au la nivelul unor asemenea distincţii, spre a impune
publicului manipulat ideea că persoana manipulatorului (de regulă, plasată în
vârful topului) este nu numai demnă de încredere şi respect dar şi acceptată şi
confirmată ca atare de specialişti neutri şi obiectivi. De cele mai multe ori
nu se ştie exact cine şi cum a organizat realizarea topului, pe ce criterii au
fost selecţionaţi candidaţii şi de către cine, pe ce criterii a fost constituit
juriul, de către cine şi din cine, care au fost criteriile şi argumentele
alcătuirii topului. Publicul care ia cunoştinţă rapid, prin mass-media, de
existenţa topului sau premiului este tentat însă să creadă că în mod cât se
poate de fundamentat o persoană anume a fost desemnată ca politician sau
jurnalist al anului, ca cel mai patriot parlamentar, cel mai mare diplomat, cel
mai benefic lider etc, asocierea în cadrul topului a manipulatorului cu
personalităţi autentice având o mare popularitate face mesajul favorabil
acestuia încă mai convingător.
- „Sondajele promoţionale” constau
în diferite tipuri de investigări ale opiniei publice prin care celor
intervievaţi li se cere să exprime gradul de încredere – generală sau specifică
(pentru o anumită misiune) – în persoane care fie nu au suficientă notorietate
fie nu au calităţile spre a se fi impus atenţiei şi aprecierii publice în
legătură cu tipul de misiune la care face referire cercetarea. Acest tip de
sondaj nu urmăreşte să afle care este opinia publicului despre o anumită
persoană, ci dimpotrivă să formeze opinia celor intervievaţi şi a celor care
află rezultatele exerciţiului, aducând în atenţia lor, într-un şi pentru un anume
context, un nume la care altfel nu s-ar fi gândit niciodată. De asemenea, includerea
într-o listă de persoane a căror popularitate se testează, a unor oameni cu răspunderi
curente şi notorietăţi diferite, tinde să creeze publicului sentimentul fals că
manipulatorul se bucură de încrederea generală pentru funcţia pe care o vizează
dar cu care, de fapt, nu este asociat în conştiinţa publică. (Un director de club
sportiv se poate bucura de mai multă încredere decât un ministru, dar asta nu înseamnă
că încrederea respectivă se referă la capacitatea lui de a fi ministru, situaţie
la care nimeni, în realitate, nu s-a gândit.)
- „Testele formative” constau în
întrebări adresate populaţiei (de regulă prin telefon sau prin scurte
interviuri realizate în spaţii publice), sub aparenţa unei cercetări
ştiinţifice cu caracter neutru, asupra unei personalităţi sau a unui subiect
sensibil, în condiţiile în care
întrebarea conţine
şi răspunsul sau, mai exact, conţine o informaţie aparent acceptată întrucât nu
este pusă în discuţie, dar prin preluarea căreia în raţionamentul ducând la
răspuns, manipulatul îşi asumă deja poziţia dorită de manipulator. (Ex.:
„Credeţi că X, fiind homosexual, poate fi promovat în funcţia de comandant al
unităţii militare Y?” sau „Credeţi că domnul X, care susţine accesul
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, despre care se ştie că sunt sponsorizate
de puteri străine, în serviciile esenţiale pentru siguranţa naţională, poate fi
preşedintele României?” – întrebarea nu vizează atât obţinerea părerii despre X
sau Y, ci formarea convingerii că a fi homosexual sau adept al integrării inter-etnice
este descalificant pentru ocuparea unor funcţii.)
- „Dezbaterile trucate” constau în insinuarea, de
regulă sub pseudonim, în reţelele de dezbatere publică (prin forumurile de
dezbatere pe Internet, de exemplu) a unei combinaţii de informaţii adevărate şi
false şi de raţionamente cu atât mai uşor de acceptat cu cât autorul
intervenţiei nu este identificat cu persoana manipulatorului interesat. Sunt
furnizate ştiri şi raţionamente pe baza cărora participanţii la schimbul de
idei (manipulaţii) ajung, în aparenţă independent, la concluziile şi
atitudinile urmărite de manipulator. Deşi pare autentică, dezbaterea este
trucată. O variantă a acestui tip de manipulare sunt mesajele prin SMS trimise
şi retransmise publicului în timpul talk-show-urilor televizate sau chiar unele
intervenţii directe ale unor „telespectatori” ori „ascultători” care lansează
în câteva secunde, fără nici un risc de a fi urmăriţi apoi pentru calomnie,
acuze grave şi nedovedibile la adresa unor persoane publice. Asemenea acuze se
acumulează în subconştientul colectiv spre a genera, mai târziu, concluzii,
opinii, atitudini conforme obiectivelor manipulatorului. (de exemplu, prin
asemenea procedee s-a acreditat şi înrădăcinat ideea că anumite personalităţi
ar aparţine unor minorităţi impopulare sau ar fi membrii unor organizaţii
secrete presupus nocive – în special masoneria – sau ar fi încheiat tranzacţii
externe cuprinzând clauze defavorabile României (de ex. Tratatul politic cu
Ucraina despre care mulţi au ajuns să creadă că include prevederi pe care, în realitate,
nu le cuprinde etc.).
II. Proximităţi conceptuale
Conform
DEX, conceptul
„a manipula” se înscrie în urmatoarea familie de cuvinte:
•
„a manevra”
•
„a mânui”
•
„a dirija cu dibăcie”
•
„a antrena psihologic”
•
„a influenţa”
Diversele forme pe care le ia
manipularea politică sunt în relaţie cu trăsăturile culturii politice ale
fiecărei societăţi. În România, manipularea a fost stimulată de precaritatea
mijloacelor de control democratic asupra clasei politice, în general, şi de pătrunderea
unor tehnici de comunicare specifice comunicării de masă (inclusiv
electronice).
- A MANEVRA = A face uz de diverse mijloace (incorecte) pentru a
atinge un anumit
scop.
•
este metoda de argumentare manipulativă care vizează acreditarea unei
afirmaţii sau justificarea unor acţiuni prin folosirea unor concepte având
inţelesuri multiple, în aşa fel incât într-un anumit context un anumit concept
să fie utilizat potrivit definiţiei sale dintr-un alt context.
•
sunt manevrate inţelesurile cuvintelor în scopul ideologic urmărit de
manipulator
Exemplu: conceptul de „naţiune” poate fi folosit în sens civic sau sens
etno-cultural.
Teza
„partidului-stat” susţine ideea conceptelor utilizate în diverse forme.
Sintagma este legată de regimurile politice de tip totalitar. În România
democrată a anului 2004 a dominat folosirea intensivă si abuzivă a termenului
„partidul-stat”, care a fost aplicata PSD-ului.
Principalele
motive ale aplicării sintagmei de „partid-stat” asupra PSD sunt:
•
demobilizarea electoratului de stânga prin exploatarea complexelor ce
decurg din „apartenenţa” la doctrina comunistă
•
mobilizarea cetăţenilor de a vota cu „partidele democrate”
Modalitatea de manipulare utilizată în cadrul sintagmei
„partid-stat” a constat în manevrarea conţinutului
(sensului) unei noţiuni generale în funcţie de împrejurări.
- A MANUI = a cunoaşte bine, folosind cu multă pricepere, a stăpâni (figurat)
•
vizează strategia de comunicare manipulativă care vizează credibilizarea
unei afirmaţii sau acceptarea unui demers prin scoaterea acestora din contextul
firesc, astfel încat să fie ocultată legătura reală dintre ele şi scopul lor (politic)
•
“a depolitiza” un mesaj înseamnă a-i mânui camuflarea în aşa fel încât să
pară ca având alta natura decat natura sa reală
•
aceasta tehnică porneşte de la
premisa că o idee este mai uşor ingerată atunci când ea pare a descrie un fapt
obiectiv, mascând interesul special în
promovarea ei celui care recomandă conduita
Campania “telefoanelor otrăvite” a constat in incercarea
de a influenta opinia publica prin false sondaje telefonice. Acestea adresau
intrebări aparent neutre sub aspectul ţintei politice, dar care transmiteau
către cei intervievaţi informaţii denigratoare la adresa oponenţilor: “Credeti
că X, fiind homosexual, poate fi promovat în funcţia de comandant al unităţii
militare Z”? – întrebarea vizează inocularea ideii că X este homosexual, deci
necorespunzator respectivei funcţii.
Problema fundamentală este mânuirea ilicită a unei
aparente obiectivităţi în scopul formării unei opinii fără ca interlocutorul să
fie avizat că aceasta este intenţia celui care il intervievează, spre a-şi pune
în funcţiune spiritul critic.
- A DIRIJA (cu dibacie) = a îndruma o activitate, a orienta, a direcţiona
(spre un scop
precis)
•
se regăseşte metoda de manipulare care dirijează sentimente de
afectivitate, simpatie, empatie spre scopul dorit în încercarea de a
credibiliza un mesaj prin invocarea compasiunii manipulatului în locul prezentării
argumentelor materiale de natură a-l convinge în mod raţional
•
dibăcia cu care este dirijat mesajul spre latura empatică a opiniei
publice este furnizată de momentul lansării manipulării, precum şi de factorii
exteriori situaţiei propriu-zise
Retragerea liderului Theodor Stolojan din cursa
prezidenţială în campania electorală din 2004 exemplifică dirijarea inteligentă
a simpatiei opiniei publice spre scopul propus prin urmatoarele aspecte:
•
motivaţia că politicianul suferă de o boală gravă, acest fapt explicând
de ce anunţul a fost făcut într-o zi de sâmbătă (tratamentul nu mai suporta
amanare)
•
în cadrul conferinţei de presă a participat şi soţia lui Stolojan
(anterior discretă pe scena publică); electoratul participa la tragedia unei
familii greu incercate
•
magistralul moment al lui Traian Basescu (cel care prelua stafeta)
izbucnind în lacrimi, conferind situaţiei un dramatism demn de atras simpatia
asupra alianţei nou infiinţate „D.A”
Acţiunea
de manipulare s-a încheiat prin împroşcarea cu noroi a PSD de către T. Basescu:
Stolojan s-a retras în urma presiunilor făcute de opoziţie, fiind perfect
sănătos. Bucuria „însănătoşirii” rapide a liderului s-a îmbinat cu ura
iraţională împotriva celui care îl „îmbolnăviseră”
- A ANTRENA
(psihologic) = a determina prin diverse mijloace să participe la o acţiune;
a trage după sine.
•
sunt numite argumente ad verecundiam acelea care antrenează opinia
publică spre asimilarea credibilităţii unor mesaje prin înlocuirea argumentelor
specifice instriseci acestuia cu opiniile exprimate de personalităţi având grad
înalt de notorietate şi respect public
•
această metodă se bazează pe : „daca însuşi preşedintele X a afirmat un
lucru, cu atât mai mult noi, nespecialiştii, trebuie să credem la fel”
•
„autocitarea” reprezintă folosirea propriilor declaraţii publice trecute
ca o sursă de autoritate, antrenând psihologic opinia publică să ia drept
literă de lege cele enunţate
- A INFLUENŢA =
acţiune pe care o persoană o exercita asupra alteia (deliberat, pentru
a-i schimba caracterul, evoluţia, prin prestigiul, autoritatea de care
se bucură).
•
influenţarea în cadrul unei acţiuni de manipulare se exercită în mod
special pentru credibilizarea unei afirmaţii pe considerentul că este
împărtşită de un număr mare de persoane (ex: românii ştiu că…)
•
premisa falsă introdusă în raţionament este ca o opinie cu care foarte
mulţi sunt de acord ţine loc de adevăr; metoda exploatează influenţa pe care o
are majoritatea asupra minorităţii (teama oamenilor de a se pronunţa împotriva
unui curent majoritar)
Manipularea prin sondaje electorale ocupă un loc aparte
în strategia de influenţă a majorităţii asupra minorităţii. În anul 2004, un
caz interesant este cel al INSOMAR şi CURS care susţineau că PSD depăşea Alianţa
D.A. Aceştia din urmă au reacţionat prompt.
III.
Posibilităţi şi modalităţi de utilizare a manipulării politice în trei spaţii
culturale diferite
În
ultimii ani, despre manipulare se vorbeşte mult. Atât de mult încât termenul de
„manipulare” în loc să se clarifice, se încarcă din zi în zi de ambiguităţi. Ca
în cazul oricărui concept delicat cum ar fi opinia publică de exemplu, care,
numai ca definiţie a adunat zeci de încercări notabile în toată lumea
ştiinţifică şi manipularea are parte de abordări divergente: de la cea plasată
la nivelul bunului simţ, în care termenul circulă fără nici cea mai mică
bănuială din partea celui care îl foloseşte, că este utilizat incorect sau
abuziv, până la cea a abordării riguros ştiinţifice. Abordarea utilizată va fi
una situată pe cale de mijloc, din latura ştiinţică nu se va păstra decât
proprietatea termenilor psihosociologici, arătând mecanismele prin care
realitatea se poate reconstrui, cu intenţie sau fără, pentru fiecare, iar cu
ajutorul exemplelor din presă se încearcă depistarea încercării de manipulare
sau chiar evitarea acesteia când este cazul- cu intenţia de a crede altceva
despre un eveniment şi când se vrea o victimizare a propriei ignoranţe.
S-a spus deja că despre fenomenul
manipulării se vorbeşte mult. Cauzele sunt multiple. Pe deoparte datorită
trăirilor sub comunism, manipulări de tot felul, ajungând până la
conştientizarea că ce se manipulează ceea ce, nici nu se poate defini aşa. Paradoxal,
acest termen de abia acum începe să îşi arate nebănuitele lui sensuri pentru
români, iar tehnicile prin care este pusă în practică fiind mult mai rafinate
şi mai greu de depistat în democraţie. Pe de altă parte, dintr-un motiv
psihologic: există întotdeauna interesul oamenilor de aflare a ceea ce se
întâmplă şi fascinarea acestora de ceea ce nu se poate explica. În general
lumea reacţionează greşit când este folosită fără ca această să îţi de-a seama,
iar reacţiilor li se adaugă viloenţa, atunci când se simt privaţi de
libertăţile de a alege singuri şi când se aduc atingeri demnităţii.
Legionarism
şi manipulare politică
În
cazul mişcării legionare, limba de lemn nu a ajuns să deţină rolul
instituţionalizat pe care l-a avut în comunism. Practic, discursurile şi
cărţile lui Codreanu nu au avut timp să se metamorfozeze într-o limbă de lemn
în sensul plenipot plenipotenţiar al termenului, dar au
format totuşi o structură similară acesteia, în care principalele repere erau
cuvintele comunism, evrei, credinţă, jertfă, mântuirea neamului. Pentru a
circumscrie sintagma „limbă de lemn” într-un cadru comprehensiv cât mai
complex, Françoise Thom oferă o serie de caracteristici exterioare ale
acesteia. În primul rând, „patosul”, apoi „agresivitatea extremă a tonului”,
sau „reprezentarea alegorică a duşmanului”. Unul dintre cele mai vizibile
aspecte ale limbii de lemn constă în faptul că „relevarea adevărului este
însoţită de o explozie de patos care suspendă judecata, şi adeziunea pare
obligatorie.”
Consider manipularea morală, manipularea
religioasă şi manipularea imagologică principalele tipuri de manipulare
politică utilizate de Legiunea Arhanghelului Mihail.
Consistenţa
primului registru manipulativ este dată de faptul că legionarii se considerau
singura forţă spirituală şi politică aptă de a combate „politicianismul” care
cuprinsese România. Mişcarea opera practic o „confiscare” a moralităţii,
subsumată exclusiv ambiţiilor politice şi imaginii sale. Membrii Legiunii
„Arhanghelul Mihail” erau singurii martiri pe care îi putea avea noua Românie,
iar sfinţii şi eroii din trecut construiau gradual necesitatea apariţiei
acestei mişcări de purificare morală a poporului român.
Manipularea
de tip religios este fundamentată pe pretinsa esenţă creştină a mişcării,
însăşi arhanghelul Mihail şi implicit Dumnezeu acordându-şi girul spiritual
Legiunii. Aici intervine o importantă deturnare a sensului creştinismului,
înfăptuită prin concilierea (neconvingătoare) a aporiei creştinism-crimă,
urmată de acapararea şi instrumentalizarea politică progresivă a doctrinei
creştine. Tendenţios, s-a urmărit inocularea ideii că un bun creştin nu poate
fi decât legionar, credincioşii care nu au aderat încă la mişcare fiind
influenţaţi de puterea corupătoare a banului evreiesc sau burghez, sau pur şi
simplu neavând dorinţa sfântă de a salva şi ţara de „politicianism” şi
paralizia morală de care s-a lăsat cuprinsă.
Antisemitismul
legionar, fundamentat pe coordonate religioase, dar şi economice, îşi găseşte
de asemenea corespondenţe, ce-i drept, nu la fel de intense, în
naţional-comunismul românesc. Nici mai mult nici mai puţin, legionarismul se
dorea a fi, pornind de la creştinism, o nouă religie: „Confiscarea
creştinismului era gândită tocmai pentru a legitima noua religie: printr-o manevră
subterană, mutantă, creştinismul era susbsumat strict legionarismului, chiar
dacă, prin aceasta, el devenea altceva decât creştinismul canonic. De aceea,
evreii erau adesea acuzaţi nu ca primii răstignitori ai lui Hristos, cît mai
ales ca răstignitorii pentru a doua oară a lui Hristos, întrupat în naţia
română pură, Mişcarea Legionară ori chiar în Corneliu Zelea Codreanu.”
Imaginea
pe care o afişau legionarii în taberele de muncă (sobri, disciplinaţi, integri,
credincioşi), şi faptul că activitaţile care se desfăşurau în aceste tabere
erau prezentate ca suplinind activităţile pe care guvernul ar fi trebuit să le
iniţieze, contribuie din plin la popularitatea Gărzii. Se dorea un Bine
imediat, iar legionarii păreau singurii care „fac şi tac”, singurii dispuşi să
ajute efectiv la construirea acestei stări de fapt. Violenţele şi asasinatele
politice constituie o altă oportunitate mediatică pentru Gardă; legionarii nu
comiteau crime, ei pedepseau în numele poporului şi al lui Dumnezeu; de
asemenea, comportamentul acestora la procese, sau chiar în faţa tribunalelor de
execuţie, crea o impresie puternică. Astfel, după asasinarea în decembrie 1933
a primului ministru I.G.Duca, „nicadorii” (Nicolae Constantinescu, Constantin
Caranica şi Doru Belimace) au aruncat pistoalele şi au aşteptat într-o
serenitate deplină sosirea autorităţilor, postură care ar fi trebuit să ofere o
justificare aproape metafizică gestului comis. Mai mult, în timpul execuţiilor
din 1939, declanşate de crimele legionare care au avut ca resort lichidarea lui
Codreanu din noiembrie 1938 – , unii legionari, „dacă împuşcăturile care îi
loveau nu-i răneau de moarte (...) strigau: «Nu sunt mort, mai trageţi odată!»”
Comunism şi manipulare
politică
Din multitudinea de
elemente ale manipulării de tip comunist, patru par a fi cele mai importante:
rescrierea istoriei, procesele politice (în special în URSS), limba de lemn şi
cultul personalităţii, care, după cum am mai amintit, a avut de asemenea o
pondere foarte mare şi în imaginarul Gărzii de Fier.
Efectul rescriei
istoriei nu a fost imediat. Prima generaţie care a fost confruntată cu istorie
fabricată în laboratorul comunist a fost probabil şi cea mai imună la aceasta.
Cu timpul însă, rezistenţa tinerelor generaţii la „contaminarea” cu istorie falsificată
a scăzut treptat, iar miturile revanşarde şi angoasele resentimentare, dublate
de pretinsele conspiraţiile de proporţii împotriva României, inoculate prin
această istorie, au început să fie treptat asimilate. Vina pentru propriile
eşecuri venea din exterior, dar efectele propriilor reuşite (în mare parte
hiperbolizate sau inventate) asigurau stabilitatea întregii Europe. În astfel
de climat socio-istoric au coabitat generaţii întregi de români; astăzi,
„comunismul rezidual” continuă să distorsioneze realităţi şi mentalităţi, pe
măsură ce nostalgia vechiului regim, perceput ca fiind mult mai ferm şi mai
eficient decât democraţia – ia amploare.
Procesele politice,
menite să discrediteze şi să condamne adversarii regimului, au devenit rapid o
modalitate de debarasare a liderilor comunişti de proprii tovarăşi deveniţi
incomozi. Cele mai aberante procese de acest fel au avut loc în URSS-ul lui
Stalin, în 1937 fiind pronunţate zilnic la Moscova câteva mii de pedepse
capitale. În România, cele mai importante procese politice comuniste i-au
implicat pe Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Vasile Luca sau Teohari Georgescu,
primul fiind făcut vinovat de Gheorghiu Dej pentru toate eşecurile pe care
Stalin le imputase elitei comuniste române de după 1945 (în principal numărul
foarte scăzut de membri şi lipsa de aderenţă a Partidului Comunist în perioada
interbelică), iar ultimii trei au fost înlăturaţi de Gheorghiu Dej sub pretextul
deviaţionismului de dreapta, în realitate pentru a consolidarea monopolulului
puterii politice în mâinile acestuia. În perioada ceauşistă procesele politice
au încetat, deoarece s-a observat compromiterea, prin intermediul acestora, a
imaginii partidului.
Limba de lemn a
fost un instrument propagandistic pe care comunismul l-a inventat şi l-a
perfecţionat prin folosire permanentă. „Ştiut fiind de către experţii
propagandei politice că limitările experienţei lingvistice şi culturale ale
unei anumite persoane îi pot restrânge acesteia accesul la anumite idei sau distorsiona
aprecierea unor realităţi, discursul politic a vizat, înainte de toate,
adoptarea unui anumit comportament sau declanşarea unei acţiuni în rândul
auditoriului.”
Astfel, scopul
limbii de lemn nu este transmiterea unui mesaj, ci crearea unei anumite stări.
Finalitatea revoluţiei comuniste era o societate mondială fără clase,
monoglotă; pe cale de consecinţă, utilitatea limbii de lemn în regimurile
comuniste este mai mult decât evidentă.Aceasta, pe lângă faptul că nu exprima
şi nu descria nimic nou, avea rolul de a reduce accesul la idei, practic de a
abrutiza cognitiv societatea, întocmai opusul unei autentice limbi. Ţinând cont
de acest lucru, limba de lemn are o denumire improprie, deoarece produce un
efect social fundamental opus unei autentice limbi. „Ea este însă imperios necesară Partidului
Comunist pentru întreţinerea ficţiunii ideologice. Totodată, ea permite
recrutarea, fără teama de a greşi, a conducătorilor şi activiştilor obşteşti.
Şi, nu în ultimul rând, oferă cetăţenilor posibilitatea de a se exprima prin
discursuri publice – fără pericole pentru putere – în
cadrul simulacrului numit «democraţie socialistă.»”
Particularităţile
limbii de lemn sunt şi ele interesante; astfel, nu există un emiţător, nici un
destinatar concret, partidul adresându-se practic poporului, în conformitate cu
orientarea antiindividualistă a comunismului. Nu există alt referent pentru
limba de lemn decât ea însăşi, aceasta nefăcând nici o trimitere concretă şi
întreţinând deliberat ambiguitatea în jurul subiectului pe care (aparent) îl
dezvoltă; pe lângă acestea, se observă formulele rituale care stau la baza
limbii de lemn, presărată de simboluri ale unei anumite ordini pe care o produce
şi al cărei produs este.
Caracteristicile principale ale limbii de lemn sunt: maniheismul
(scopul existenţial al limbii de lemn era acela de a radicaliza diferenţele
dintre „lagărul socialist” şi cel imperialist), precaritatea vocabularului
(jurnaliştii din fosta URSS foloseau aproximativ 1500 de cuvinte, în timp ce
vocabularul rus din secolul XIX conţinea în jur de 220 000), modul organic de
interpretare a societăţii (aceasta, ca orice organism, trebuie să se dezvolte
în anumite etape, având ca finalitate nivelul superior al socialismului), şi
voluntarismul militant în construcţia comunismului (discursul public comunist
este suprasaturat de verbe cu substrat politic: a dezvolta, a facilita, a
accelera, a orienta, a stimula, a construi, etc). În limba de lemn, „a gândi
are semnificaţia de a îndepărta fenomenele pentru a ajunge la principii.” Cât
despre limba de lemn din perioada ceauşistă, aceasta a excelat prin lipsa de
conţinut efectiv, logoree accentuată şi sărăcia vocabularului folosit.
Cultul personalităţii a avut un însemnat rol manipulativ la nivel
imagologic. Prin excesul de imagine şi de omagii la adresa conducătorului,
imaginarul colectiv mental era supus la o sistematică agresiune care se
finaliza deseori, aşa cum era anticipat, prin acceptarea, finalmente mecanică,
a poziţiei infailibile a liderului.
Manipularea
comunistă a fost superioară celei legionare prin însăşi timpul pe care l-a avut
la dispoziţie pentru a se exercita, însă ambele mişcări au dispus de elemente
manipulative cu impact puternic în mentalul colectiv românesc. Apreciez chiar
că miturile folosite în manipularea legionară (credinţă, neam, pedeapsă, muncă
jertfă) ar fi mai apropiate de fondul intim al românului simplu, în special a
populaţiei rurale decât cele comuniste (proletariat, societate fără clase,
suprimarea proprietăţii individuale, eradicarea credinţelor religioase, etc) şi
că, în alte circumstanţe istorice, manipularea legionară ar fi putut avea un
impact considerabil mai ridicat; în altă ordine de idei, deturnarea sensului
comunismului prin deriva naţionalistă s-a făcut tocmai pentru a contracara insuficienţa
de legitimitate care afecta regimul şi pentru câştigarea aderenţei maselor,
comunismul recurgând astfel la mituri specifice extremei drepte pentru a se
menţine la putere. Rezultă deci, pe
lângă consistentele intersectări de natură ideologică, şi o pronunţată o
contiguitate propagandistică între legionarism şi comunism.
Manipularea politica în
regimul democratic:
Paradoxal,
manipularea politica de abia acum începe să îşi arate nebănuitele lui sensuri
pentru români, iar tehnicile prin care este pusă în practică fiind mult mai
rafinate şi mai greu de depistat în democraţie.
Dupa parerea mea,
manipularea politica in regimul democratic se realizeaza prin existent unor grupuri de influenta ce urmaresc atingerea unor diferite interese.Nu mai
discutam de manipulare la nivel de partid ci la nivel de persoana care dispune de suficiente resurse material
si psiho emotionale ca sa poata intoarce diverse situatii in favoarea sa. As
indrazni chiar sa spun ca manipularea se realizeaza la nivel de “pile” si favoruri
personale, astfel jocurile politice fiind facute de catre vointa proprie si
personala a unor personaje politice.
Bineinteles ca se regasesc si alte metode de manipulare politica,
prin presa scrisa, televiziune si alte metode de informare in masa, discursul
de tip populist si altele.
IV. Posibilităţi
şi modalităţi de prevenire şi contracarare a manipulării politice
Manipularea ca formă patologică de comunicare este
facilitată de inegalitatea dintre manipulator şi manipulat cât priveşte
informaţia – atât cea curentă cât şi cea necesară formării filtrului critic
personal care să permită depistarea şi reţinerea viruşilor informativi. De
această situaţie profită manipulatorul, care abuzând de drepturile sale civile
şi politice şi bucurându-se de impunitate, recurge la strategiile, metodele şi
tehnicile de manipulare spre a limita libertatea de decizie a manipulatului.
Puterea superioară a manipulatorului îşi are, aşadar, originea în plusul de
informaţie netransparentă pe care îl deţine, în deficitul resurselor de
contracarare a manipulării de care dispune manipulatul şi de vidul legislativ
în materia sancţionării actelor de manipulare. Cel supus manipulării se poate
proteja dacă el cunoaşte metodele prin care se poate încerca înşelarea sa. De aceea,
modalităţile de manipulare sunt, în primul rând, contracarabile la nivel individual.
În acelaşi timp trebuie create instituţii şi mecanisme legale şi sociale prin
care să fie prevenite, neutralizate şi pedepsite, după caz, acţiunile de
manipulare.
Acestea ar avea şi rolul de a descuraja intenţiile de înşelare.
Înainte de a enumera propunerile de prevenire şi
contracare a manipulării trebuie trasată o distincţie între conceptul de
posibilitate şi modalitate. Conform DEX-ului posibilitatea este un fapt ce
poate fi posibil, ce poate deveni în viitor o
realitate, iar modalitatea este un procedeu, mijloc, o metodă folosită în
vederea realizării unui scop. Se observă o diferenţă de amplitudine între cei
doi termeni. Astfel, în timp ce posibilitatea poate cuprinde o viziune mai
largă, mai idealistă şi mai puţin ancorată în realitate, modalitatea reprezinta
soluţia practică şi obiectivă ce va soluţiona o problemă. Modalitatea ţine cont
de mediul social, economic şi politic, de posibilile bariere şi ameninţări în
implementarea ideii.
Luând acest aspect în considerare am încercat să
formulăm propuneri realiste, ce pot fi înfăptuite şi care ar avea un impact
semnificativ în contracararea manipulării politice. Astfel, am analizat
problema, contextul şi valabilitatea ideilor propuse pentru ca ele sa poată fi
realiste şi fezabile. Ne-am axat pe modalitaţi practice şi nu pe posibilităţi
ideatice de soluţionare a manipulării.
a)
Educaţia şcolară şi avertizarea publică
Societatea trebuie să ajute cetăţeanul să se
protejeze împotriva manipulării. Cel mai bun remediu este formarea spiritului
critic prin educaţia şcolară, care ar trebui să dea o atenţie mai mare
pregătirii pentru sesizarea şi combaterea practicilor manipulării. Cetăţenii
trebuie învăţaţi să identifice lacunele şi greşelile de argumentare. De
asemenea, ei trebuie informaţi asupra metodelor de manipulare şi avertizaţi
asupra modalităţilor în care ar putea deveni victime ale acestora. Tot în
domeniul protecţiei cetăţeanului, în calitatea sa de potenţial obiect al manipulării,
acesta trebuie educat pentru:
•
analizarea critică a mesajelor transmise prin canalele oficiale;
•
examinarea critică a competenţei politicienilor care transmit mesaje;
•
exersarea reflexelor necesare adoptării unei atitudini circumspecte faţă de discursurile
politicienilor care abordează teme precum pericolul iminent, care caută să
împartă populaţia în „noi” şi „ei” şi care se propun ca unică soluţie pentru o
anumită problemă. Statul ar trebui să introducă în programele şcolare lecţii
speciale privind manipularea şi contracararea ei. De asemenea, ar trebui
concepute şi finanţate programe de informare şi avertizare publică în acest
sens. ONG-urile care îşi propun să acţioneze în domeniul combaterii manipulării
ar trebui declarate de utilitate publică şi subvenţionate de stat.
b)
Codul deontologic privind comunicarea
Cele mai importante efecte negative ale
manipulării sunt dezangajarea politică şi perpetuarea unei culturi civice
specifice societăţilor parţial democratice, separarea societăţii de sfera
deciziei politice şi, în ultimă instanţă, golirea de conţinut a democraţiei
prin transformarea sa într-o formă de deghizare a oligarhiei. De aceea, lupta
împotriva manipulării este o parte a luptei împotriva oligarhiei, a luptei
pentru democratizarea democraţiei.
Una dintre modalităţile de contracarare a
manipulării este adoptarea unui cod
deontologic al comunicării în spaţiul public. Acest cod ar trebui să
conţină principiile şi regulile principale ale comunicării publice corecte,
prezentarea modalităţilor de contracarare a mesajelor manipulatorii şi a
instituţiilor care pot acţiona în apărarea comunicării corecte şi pentru
sancţionarea manipulării.
Coduri de acest tip ar trebui adoptate de către
toate partidele şi ar trebui să fie incluse în procesul de educare internă a
membrilor. Partidele ar trebui să instituie instanţe interioare care să prevină
recurgerea la manipulare, să ancheteze, constate şi sancţioneze cazurile de
manipulare, precum şi să sesizeze forurile competente (ale altor partide sau
ale statului) atunci când se confruntă cu acţiuni manipulatorii de resortul
acestora. Denunţarea manipulării ar trebui să fie o obligaţie iar nu un drept.
Coduri deontologice privind comunicarea corectă şi
combaterea manipulării trebuie adoptate de mass-media, de asociaţiile
profesionale ale jurnaliştilor, precum şi de orice asociaţii profesionale din
domenii care au tangenţă cu comunicarea publică. Pot fi instituite tribunale profesionale
de onoare care să judece reclamaţiile privind comunicarea manipulativă şi să
stabilească sancţiuni profesionale şi morale. La aceste tribunale este
indispensabil să aibă acces nu doar membrii breslei ci orice persoană care a fost
lezată de actul de manipulare. Codurile în discuţie trebuie să includă şi remediile
aplicabile în cazurile de manipulare, remedii constând în special din publicitatea
amplă dată dezminţirilor, replicilor şi comunicărilor corective. (Acest aspect
ţine mai degrabă de domeniul ideaticului neexistând o modalitate reală de a
implementa această propunere).
c)
Sancţionarea legală a manipulării şi apărarea transparenţei în comunicarea publică
Deoarece lupta împotriva manipulării face parte
din procesul de întărire a democraţiei, ar trebui create mecanisme
instituţionale publice pentru combaterea comunicării vicioase. În acest sens se recomandă:
• Crearea
unui cadru legal care să facă posibilă utilizarea justiţiei pentru a-i trage la
răspundere civilă sau penală, după caz, pe cei care recurg la manipulări de o
anumită gravitate;
•
Introducerea în legislaţie a unui drept la acţiune în daune materiale sau morale
al celor lezaţi (direct sau indirect) de acţiuni manipulatorii;
•
Recunoaşterea dreptului oricărei persoane care dovedeşte un interes legitim de
a acţiona în justiţie spre a obţine o hotărâre de interzicere a unor practici manipulatorii
concrete;
•
Introducerea unor interdicţii de a ocupa demnităţi publice (inclusiv demnităţile
obţinute prin alegeri manipulate), pentru o anumită perioadă, a persoanelor
care au fost dovedite că au manipulat opinia publică, cel puţin în cazurile în
care reaua credinţă este manifestă şi care prezintă o anumită gravitate;
•
Adoptarea unei legi cadru privind instituirea tribunalelor profesionale de onoare
în partide şi în mass-media, tribunale care să aplice sancţiuni morale,
profesionale, politice sau chiar materiale, după caz, celor care vor fi dovediţi
că au încercat să manipuleze opinia publică şi să dispună măsuri specifice
pentru remedierea situaţiei, precum şi pentru oprirea şi prevenirea reluării
manipulărilor;
•
Introducerea în Regulamentele de funcţionare ale Parlamentului a unor prevederi
care să facă posibilă formarea unor comisii parlamentare de anchetă a cazurilor
de manipulare a alegerilor ori a altor cazuri grave de manipulare (în special
politică), la cererea a cel puţin 20% din totalul parlamentarilor reprezentând
minimum două grupuri parlamentare. (O astfel de decizie este necesară, deoarece
majoritatea parlamentară rezultată din alegeri este, de obicei, neinteresată în
deschiderea unei comisii de anchetă asupra fraudării alegerilor.);
•
Suspendarea dreptului de funcţionare a ONG-urilor care se dovedesc că practică
acţiuni manipulatorii sau care desfăşoară activităţi politice deghizate (nu
declară public colaborarea cu partidele politice sau implicarea în dispute
politice); în cazul în care asemenea ONG-uri au statutul de fundaţie de utilitate
publică, retragerea definitivă a acestui statut;
•
Adoptarea de reglementări care să asigure obiectivitatea mass-media prin creşterea
concurenţei şi interzicerea antantelor şi monopolurilor media;
•
Adoptarea de reglementări care să limiteze publicitatea din fondurile publice,
iar în cazurile în care aceasta este admisă să stabilească proceduri transparente
de contractare;
•
Reformarea actualului staff de creatori de imagine ai partidelor, echipe specializate,
în majoritate, în manipularea imaginii şi elaborarea de strategii de imagine şi
discurs care induc în eroare deliberat electoratul.
d)
Garantarea transparenţei şi combaterea conflictului de interese în cazul ONG-urilor
Se impune modificarea cadrului legal privind
asociaţiile şi fundaţiile, în sensul introducerii unei distincţii între
ONG-urile neutre şi cele militante. Cele militante trebuie să îndeplinească mai
multe condiţii de transparenţă, printre care şi publicarea obligatorie a sursei
fondurilor pe care le utilizează, a listei membrilor şi a tipurilor de legătură
cu partidele politice.
În cazul ONG-uri care decid să activeze în spaţiul
politic, ar trebui instituite criterii de funcţionare care să evite intrarea în
conflict de interese. În acest sens, ar trebui definite prin lege cazurile
posibile de asemenea conflicte de interese, modul de declarare şi de evitare a
lor.
În cazul în care ONG-urile sau instituţiile
specializate în efectuarea de studii şi cercetări cu caracter social-politic
intră în relaţii contractuale ori de cooperare cu diverşi parteneri, ele ar
trebui să dea o declaraţie de independenţă şi neutralitate prin care să
dezvăluie orice împrejurare care le-ar face să-şi îndeplinească obligaţiile
asumate sub influenţe partizane.
Prin lege ar trebui stabilite modalităţile de
răspundere ale conducerii ONG-urilor faţă de propriii membri atunci când ele au
fost implicate în acţiuni politice fără acordul şi informarea acestora. Un
asemenea acord se recomandă să fie obţinut în condiţiile unei proceduri
speciale.
f)
Reglementarea şi monitorizarea publicării sondajelor de opinie
Pentru a evita încercările de manipulare a
cetăţenilor prin sondaje, recomandăm crearea unui cadru legal de acreditare a
Institutelor de sondare a opiniei publice. Acreditarea unor asemenea institute
ar trebui realizată după câţiva ani de la înfiinţare, timp în care să le fie
evaluată activitatea, după modelul aplicat de alte „bresle” profesionale
(notari, avocaţi, medici, profesori etc.) sau unor instituţii (universităţi
private) considerate a desfăşura activităţi cu impact public. Acreditarea
conduce la acordarea dreptului de a publica rezultatul sondajelor efectuate.
(Ar putea fi exceptate sondajele fără impact politic sau publicarea datelor în
lucrări ştiinţifice scoase de edituri consacrate.) Institutele de sondare a opiniei
publice aflate în curs de acreditare ar putea să-şi desfăşoare activitatea,
fără însă să-şi facă publice rezultatele.
Băncile de date ale unor asemenea Institute ar
trebui să poată fi verificate de către instituţia însărcinată cu reglementarea
şi supravegherea activităţii de sondare a opiniei publice. Această instituţie
ar putea fi autorizată să decidă suspendarea sau chiar interzicerea activităţii
celor care au recurs la manipularea sondajelor, precum şi, cumulativ sau
alternativ, să aplice amenzi contravenţionale dacă fapta nu întruneşte
elementele constitutive ale unei infracţiuni.
Concluzii
Aşadar există numeroase modalităţi de a contracara
şi a preveni manipularea politică. Gradul lor de eficienţă depinde în mare
măsură de mediul politic şi de realitatea socială specifică fiecărui stat în
parte. Propunerile înaintate
au fost elaborate în concordanţă cu contextul actual din România. Într-un sistem totalitar sau într-o altă
cultură aceste modalităţi nu ar avea acelaşi impact.
Privind problema global se pot enunţa anumite
reguli, general valabile, care ar putea diminua efectele manipulării. Aşa cum
am menţionat şi la început, totul porneşte de la individ, de la parte la
intreg. Urmând acest demers logic sfaturile îl privesc pe acesta, în calitatea
sa de membru al unei societăţi.
Izolarea de societatea nu poate constitui o
soluţie în combaterea manipulării întrucât omul nu poate trăi în singurătate,
în timp ce implicarea totală îl face vulnerabil. Astfel, el trebuie să oscileze
între detaşare şi implicare, alternând aceste două stări (Ficeac, 1998).
Individul trebuie să facă parte din societate analizând totodată informaţia cu
care se confruntă zilnic. Nu trebuie să fie pripit în luare deciziilor şi
trebuie să se documenteze în permanenţă din mai multe surse în privinţa unui
subiect. Trebuie să fie conştient de puterea mass mediei asupra mulţimii şi să
aibă tot timpul acest lucru în vedere atunci când vizionează un buletin de
ştiri. Nu în ultimul rând trebuie să fie conştient că în spatele oricărui
politician există o echipă de imagine a cărui scop îl reprezintă fidelizarea şi
adunarea de alegători. Mesajele din discursuri, acţiunile unui om politic sunt
planificate şi gândite pentru a potenţa anumite sentimente din partea mulţimii.
Alegatorii trebuie să identifice aceste aspecte dacă vor să aibă o viziune
obiectivă asupra unui candidat politic.
V.
Utilizarea greşită a conceptului de manipulare politică în discursuri diferite
Am menţionat anterior că manipularea
politică reprezintă „modalitatea de impunere a intereselor unei clase, grup,
colectivităţi, nu prin mijloacele coerciţiei, puterii, ci prin cele ideologice,
prin inducere în eroare” (Tran, Stănciugelu, 2007). Astfel, ca formă
particulară a manipulării, în manipularea politică agentul manipulator este o
clasă sau un grup politic, iar manipulatul este electoratul. Mecanismele care
stau la baza procesului sunt, însă, aceleaşi: un interes ascuns al
manipulatorului, o încercare de a induce manipulatului un comportament care să
răspundă acelui interes ascuns şi aparenta decizie a manipulatului în
beneficiul propriilor interese.
Din acest motiv vom considera ca
fiind o utilizare greşită a conceptului de manipulare politică orice referire
din care nu reiese îndeplinirea simultană a condiţiilor menţionate mai sus.
Pentru ilustrare, am ales două
exemple din două tipuri dediscursuri: cel al bloggerilor şi cel jurnalistic.
Într-un articol intitulat
„Manipulare politică”, un blogger plasează sub această „umbrelă” tertipurile la
care clasa politică recurge pentru a obţinte puterea:
„Cu ce
ne-au cumpărat voturile până acum? Facem o listă mică pe fugă:
- cu un kilogram de făină şi un pui
- cu promisiuni două decenii la rând
- cu pixuri, brichete, tricouri şi şepci inscripţionate
- cu 50 de lei.”
După
cum ne putem da seama, contextul este cel al campaniei electorale de la
sfârşitul anului trecut, în care acuzaţiile de mită electorală au fost
frecvente.
În
exemplul prezentat, considerăm că termenul este utilizat greşit deoarece nu
îndeplineşte condiţia existenţei interesului ascuns al manipulatorului şi al
celui aparent al manipulatului. Cercetările din această campanie au relevat
faptul că electoratul era foarte clar informat cu privire la scopul primirii
acelor bunuri şi anume acela de a vota candidatul care le oferea. Or, în acest
caz, nu putem vorbi despre manipulare politică. Acţiunea a îmbrăcat forma unei
tranzacţii/negocieri între cele două părţi.
Chiar
dacă luăm în considerare declaraţiile publice ale candidaţilor, niciunul dintre
aceştia nu a afirmat că a recurs la astfel de practici pentru atragerea
electoratului şi, mai mult, fiecare a încercat să orienteze atenţia către
practicile necinstite ale contra-candidaţilor. Din acest punct de vedere, am fi
putut vorbi despre o manipulare politică numai dacă cei care ofereau acele
bunuri pretindeau că o fac în interesul electoratului.
Trebuie,
însă, menţionat că utilizarea eronată nu se aplică în cazul sintagmei „cu
promisiuni două decenii la rând”, promisiunile pe care candidaţii le fac în
timpul campaniilor electorale fiind cazul cel mai elocvent de manipulare
politică.
Referindu-se
la problematica încălzirii globale, un jurnalist a postat pe site-ul de ştiri www.altermedia.ro
un articol al cărui titlu era „Manipularea politică a încălzirii globale”.
Considerăm eronată această expresie, deoarece nu este îndeplinită condiţia
existenţei celor doi actori: manipulator şi manipulat. În acest caz manipulatul
este confundat cu mijlocul. Nu se poate vorbi despre o manipulare politică a
încălzirii globale, deoarece nu asupra ei este îndreptată acţiunea manipulării.
Cel mult, poate fi vorba despre o manipulare politică a maselor de oameni prin
intermediul subiectului încălzirii globale.
Din
lipsa unor informaţii consistente, nu am putut deduce prezenţa unor tendinţe în
ceea ce priveşte utilizarea greşită a conceptului de manipulare politică. În
ambele tipuri de discursuri, în majoritatea cazurilor am identificat o folosire
corectă.
VI. Perspective socio-culturale ale conceptului de
„manipulare politică”
Perspectivele socio-culturale ale manipulării politice în deceniile
următoare vizeaza în mare măsură modul în care actorii din mediul politic vor
şti să utilizeze în scopul influenţării electoratului noile mijloace
media. În era New Media, sursele de
comunicare tradiţionale sunt treptat înlocuite de surse de comunicare
virtuale/online. Noul mediu de comunicare politician - electorat poarta numele
de blog. Aici, politicianul blogger se poate exprima liber şi nestingherit
oricând şi oriunde s-ar afla - facilitati pe care mass-media tradiţionala nu i
le poate oferi. Cu toate acestea, cele
doua tipuri de comunicare - online şi offline - se află in interdependenţă
constantă. De ce? Pentru că participarea civică se poarta mai mult in offline,
iar terenul de promovare politică se afla undeva la răscrucea online-offline.
Daca un blogger obişnuit se face cunoscut mai ales în randul internautilor care
îl urmăresc, politicianul blogger are de-a face cu un electorat informat atat
din surse online, cat mai ales offline.
Însa, mai important decat orice strategie de imagine, este faptul că nu un
nume lansează un blog, ci un blog lansează un renume. Succesul în online
este dat de combinaţia între conţinut, rezonanţa şi leadershipul bloggerului
politician. Să ne imaginam blogul unui politician precum «ograda sa proprie».
Aici, el îşi gestionează activitatea dupa propriile sale reguli. În cazul unor
politicieni, «ograda» poartă «stigmatul» formaţiunii politice din care face
parte, chiar dacă, pe blog încearcă sa afişeze o imagine mai umană, la
concurenţă cu cea politică.
Online-ul a devenit recent familiar clasei politice şi arată semnele unui
spaţiu de viitor pentru manipularea politică.. Pentru a intra în rândul
bloggerilor, politicianul trebuie să ştie cum să abordeze electoratul, pentru
a-i atrage şi a le intretine interesul. Observăm pe zi ce trece că Internetul
în România devine sursa primară de informare. Cu el, împusti doi iepuri
deodată: învaţă electoratul să scormonească informaţia credibilă şi
responsabilizează politicianul aflat în fata unui public, deşi virtual, foarte
critic, ce caută să se informeze şi să transmită informaţia mai departe. Aici intervine însă o nouă problemă. Dacă
activiştii online nu pot fi “cumpăraţi”, cum s-ar putea face în offline, aceştia
putând să se exprime gratuit şi fără bariere, bloggerii, liderii de opinie cei
mai importanţi în mediul online tot mai cuprinzător, au potenţialul de a fi
coruptibili, având în vedere interesul financiar al multora dintre aceştia.
Astfel, o sursa de manipulare în viitor poate fi constituită de falsele bune
intenţii ale unui blogger sau altul, care vor utiliza evenimente cu premise
corecte pentru a ajunge la concluzii ce avantajează politicianul sau partidul
respectiv.
Dacă în România încă
mediul online nu este atât de dezvoltat, în SUA lucrurile stau cu totul altfel.
În campania electorală din SUA, campania
lui Obama este unică, nu a mai existat aşa ceva. Practic, e o combinaţie
perfectă a cinci factori: un mesaj corect (big change, real change), un
candidat “corect” şi potrivit (are poveste: este un afro-american, nu este un
candidat tradiţional), momentul potrivit, adversarul potrivit şi tehnologia
potrivită. Spre deosebire de ce conta pînă acum într-o campanie tradiţională,
mai nou, nu sînt importanţi doar banii, apariţiile în presă, sondajele şi
susţinerea tradiţională. Mai nou, contează ce trafic are site-ul tău,
recomandările pe care le primeşti (ex: Oprah i-a făcut lobby lui Obama), lista
de prieteni de pe site-urile de socializare etc.
Voter Generated Content este un nou concept apărut ca urmare a campaniei
lui Obama şi, de altfel, un nou trend în ceea ce priveşte campaniilor politice.
Exemplu stă un desen realizat de un susţinător, devenit ulterior viral. Ideea a
fost preluată şi de alţi susţinători, care au adăugat pe poza candidatului cîte
un cuvînt care, din punctul lor de vedere, reprezenta ceea ce îşi doreau de la
Obama. Nici concurenţa nu s-a lăsat mai prejos, ajungînd să parodieze acest gen
de acţiune, semn că a avut succes. Toate aceste tehnici care nu intra în sfera
manipulării, pot uşor derapa în această sferă dacă se aruncă pe piaţă prin
materiale virale, informaţii false cu privire la contracandidaţi, spre a-i
defăima.
Revenind la specificul românesc, fosta consilieră
a preşedintelui Traian Băsescu, Adriana Săftoiu consideră că electoratul
autohton nu dă doi bani pe candidaţi. Practic, fosta consilieră a domnului
Traian Băsescu este de părere că românilor nu le pasă de politică, ci doar de
campaniile electorale. Asta înseamnă că, pentru ei, a fi interesaţi de
campaniile electorale înseamnă a aştepta sacoşele cu cadouri de la candidaţi,
ceea ce explică şi faptul că cei care au dat mai mult au avut mai multe voturi.
Românul este conştient că politicienii nu vor face nimic pentru el, drept
dovadă şi interesul pe care îl acordă alegerilor: prezenţa la urne este tot mai
scăzută de la un scrutin la altul.
În era digitală se cîştigă alegerile cu sacoşa şi
plicul. În ceea ce priveşte internetul, Adriana Săftoiu consideră că este
aproape irelevant în mediul rural, unde oamenii fie nu au acces, fie nu sunt
interesaţi. Şi acest lucru din cauză că grijile mai importante ţin de
electricitate, apă curentă, gaz etc. La care se adaugă faptul că 50% dintre cei
care merg la vot provin din mediul rural.
Putem spune, judecând ca pertinente afirmaţiile
doamnei Adriana Săftoiu, ca în România tehnicile de manipulare vor ramâne
pentru o perioadă îndelungată aceleaşi, în viitorul îndepărtat urmând a se
diversifica luând dimensiunea mediului online.
România e o ţară influenţată preponderent de televiziune. Se vorbeşte
încă în termeni de BC (înainte de computere) şi AC (era digitală). Cei care
utilizează Internetul ajung la 5 milioane, majoritatea până în 30-40 de ani,
din mediul urban şi, cel mai important, nu votează, nu sunt interesaţi de
politică (nu de cea practicată la noi). Una dintre cel mai bine realizate
campanii electorale pe net (cea a lui Cozmin Guşă pentru primărie) nu a avut
relevanţă în realitatea social-politică (a câştigat Oprescu neînregistrat în
trafic.ro). Utilizarea reţelelor sociale de tip Hi5, Face Book e incipientă,
singura interactivitate încurajată e aceea a bloggingului ori a filmuleţelor pe
YouTube.
Procentul de 5-7% (cât
reprezintă electoratul internaut) nu e neglijabil, dar poate fi, intenţionat,
neglijat (dacă nu face parte din electoratul-ţintă al unui partid), larga
majoritate a electoratului activ are peste 50 de ani sau e din zona rurală şi
prezintă alte necesităţi decât un mesaj politic bine structurat, are, mai
precis, nevoie de remuneraţii adecvate, asfaltare, apă curentă ş.a. şi răspunde
exclusiv la practici de tipul pomană electorală sau campania de tip sacoşă
(amintită de Adriana Săftoiu, candidat aspirant de Urlaţi).
Acestor date obiective, li
s-ar putea adăuga, printre altele, maniera neprofesionistă în care înţeleg
campania online unii dintre candidaţi, mulţi politicieni care au explicat de ce
şi-au făcut blog, au povestit, de exemplu, că au preferat blogul site-ului
pentru că e mai dinamic, pentru că n-au dorit doar o prezentare cu CV ş.a.m.d.
Concluzionând, putem
afirma că în România metode de manipulare ce se bazează pe mediul online cum ar
fi duplicitatea liderilor de opinie ca bloggerii sau alte personalitati cu
impact, utilizarea filmuleţelor virale pentru a dezinforma precum şi site-uri
care defăimează prin informaţii neadevărate adversarii vor avea un impact
manipulatoriu mai mare în viitorul îndepărtat având în vedere nivelul de
dezvoltare destul de scăzut al României precum şi experienţa politică firavă
dupa revoluţia din 1989. Pe de alta parte în ţările mai dezvoltate, impactul
acestor tehnici de manipulare online vor fi tot mai importante într-un timp
relativ scurt, nuanţele acestor metode putând lua forma culturii respective, un
astfel de exemplu putand fi constituit de Turcia, care a mai experimentat forme
diferite de influenţare a electoratului, latura religioasă fiind deosebit de
importantă în acest spaţiu. De asemenea ţinând cont de specificul cultural,
amploarea fenomenelor manipultorii poate fi mult mai mică, în special în
spaţiul Nordic, unde fenomenul corupţiei este foarte scăzut.
Bibliografie
1. Ficeac, Bogdan.1998. Tehnici de manipulare.
Bucureşti: Ed. Nemira
2. Le Bon, Gustave.2009. Psihologia
mulţimilor. Bucureşti: Ed. Antet
3. Corneanu, Constantin. „Misterele unei ascensiuni”, disponibil la www.presamil.ro
4. Herjeu, Radu. „Tehnici de propagandă, manipulare şi persuasiune”, disponibil la www.geocities.com
5. Tran, Vasile, Stanciugelu, Irina. 2007. Patologii şi terapii comunicaţionale.
Bucureşti: Ed. Comunicare.ro
